Atunci când am o zi o mai puțin bună (asta ca să nu-i spun nasoală, sau de tot rahatul) mă gândesc cu încântare că probabil după ea va urma o zi mult mai bună (dacă nu cumva chiar minunată, din aia în care simți că toată ființa ta respiră). Până aici e bine căci funcționez după principiul “după ploaie, cer senin”.

Dar ce mă fac atunci când am o zi bună, pentru care îmi vine să sărut pământul? Atunci ce? Dam raționamentul de mai sus peste cap și ne gândim cu groază că s-ar putea să urmeze o zi mai proastă? Partea asta deja nu-mi mai place, aproape că mă sâcâie. Și totuși…

Când eram în Franța am avut parte prin octombrie de câteve zile foarte urâte (puține, 10x God) și singură fiind le-am văzut într-o lumină și mai groaznică căci dacă nu e cineva care să-mi arate că frumusețea exista eu tind să accentuez trăsăturile grave ale fiecarei situații. Dar pentru că cea mai bună remontare tot de la mine vine într-un final, m-am gândit așa: “măi, deci trebuie să se întâmple ceva al naibii de bun în continuare pentru care trebuie probabil să plătesc în avans.” Și ghici ce? S-a întâmplat acel ceva foarte bun, iar mie mi-au mai trecut din supărări :)

De exemplu ieri am avut o zi lungă, destul de bună, aș zice dar care s-a terminat prost (am contribuit la asta, deci dacă tăceam filosof rămâneam ca să zic așa, deși nici măcar nu știu dacă îmi mai doresc asta). Acum să mă aștept la o zi proastă care să se termine bine? Care e varianta optimă? Să mă mai bazez pe legea compensației?

La voi ce urmează după o zi bună?