Titlu: Povestea târfelor mele triste
Autor: Gabriel Garcia Marquez
Editura: Rao
Colecția: Biblioteca “Gabriel Garcia Marquez”
Nr. pagini: 123
Preț: nu știu (citită online)

“Niciodată nu m-am gândit la vârsta pe care o am ca la o crăpătură în tavan prin care plouă și care îți arată cât ți-a mai rămas de trăit…vărsta nu e cea pe care o ai ci cea pe care o simți.”

Pornind de la această idee subtil inoculată Garcia Marquez construiește un roman pitoresc chiar dacă de mici dimensiuni, în jurul unei povești incredibile din viața unui ziarist bătrân care în ziua în care împlinește 90 de ani vrea să-și facă un cadou inedit. „În anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să-mi dăruiesc o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară.”

Așadar șansele ca această carte să te prindă din prima sunt destul de mari și nu vei înceta să te gândeti la ea până ce nu o vei termina. Totuși, acesta nu este un roman erotic, deci dacă te vei lăsa înșelat de cuvântul “târfe” din titlu, o să trăiești o deziluzie, dar chiar și așa romanul trezește pe alocuri sentimente destul de “hot”.

Cu dorința în suflet și nu doar în suflet, bătrânelul nostru pornește spre bordelul unei vechi cunoștințe, Rosa Cabarcas care i-a promis într-un final că a găsit virgina potrivită pentru el. Astfel o cunoaște pe “Delgadina” (botezată așa de el, căci fata se numea altfel), o tinerică de 14 ani, sfioasă dar foarte săracă care tocmai de aceea a venit la bordel ca să căștige bani pentru a cumpăra de mâncare fraților săi.

Deși a plătit pentru o noapte furtunoasă de dragoste, bătrânul nu se atinge de ea pentru ca fata dormea iar lui oarecum i se făcuse milă de ea. În același timp însă moșneagul care avusese la viața lui peste 500 de relații cu diferite femei pe care le plătise, prinsese drag de fată, iar după câteva nopți petrecute la fel, adică doar dormind cu ea în brațe acesta se îndrăgostise pentru prima dată în viața lui. Era cu siguranță un lucru neobișnuit, mai ales că începuseră să i se arate și primele gânduri ale morții, chiar dacă el încă mai afișa șarmul de Don Juan.

În paralel cu noua sa dragoste, omul mai trăiește și amintirile lăsate de celelalte femei care trecuseră prin viața lui (și aici trebuie să remarc faptul că această “laudă” cu carnețeul în care bărbaul trece numele femeilor cu care s-a culcat, apare obsedant prin multe cărți ale lui Marquez). Faptul că le plătise pe toate nu se datora lipsei de potențial a bărbatului ci mai degrabă unei alegeri de conjunctură (la fel ca în “Dragostea în vremea holerei”). Oricum regretul nu își avea locul pentru că omul nostru spunea că “sexul e consolarea care-ți râmăne atunci când nu-ți ajunge dragostea”. Dar nu părea să-l deranjeze nici ideea că nu avusese până la acea vârstă o iubire împlinită, căci și aici era ceva de adăugat: “Forța invincibilă care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită ci cea neîmplinită”. Omul era mulțumit de viața lui… până la “Delgadina” când realizează că “nu-i nenorocire mai mare decât să mori singur” și mai presus de toate “… să mori fără să vezi cât de minunat e să ți-o tragi din dragoste”.

Nu am să vă spun care e deznodământul poveștii, dar dacă doriți cartea mă ofer să o trimit prin mail. Lăsa-ți un comentariu cu mailul și o primiți imediat.