Cănd începi să iubești marea? Când nu ai mai văzut-o de multă vreme sau când te bucuri de toată imensitatea ei? Eu prefeam muntele în detrimentul mării de fiecare dată când era vorba să mergem undeva, și totuși acum după ani de zile în care am văzut așa de rar marea, Mediterana are o influență asupra mea cum n-aș fi crezut.

Sâmbătă am fost la Sete, un oraș port la 20 de minute de Montpellier. Aici e încă soare, deci nu a fost chiar așa de deplasat să-mi strecor picioarele în apă și să simt cu fiecare val care vine cum “îmi merge pământul (nisipul) de sub picioare”. Nu am putut să nu-mi doresc iar să fie și Clau cu mine, să vadă și simtă marea ca mine. Recunosc că m-am emoționat foarte tare și m-am gândit: de ce nu lăsăm lacrimile să curgă atunci când vor ele? De ce le păstrăm pentru un alt moment? Nu am vrut să par dramatică, de fapt nu a fost nimic dramatic în asta, doar foarte…frumos.

Duminică am mers să văd Place de l’Europe pe malul râului Le Lez, care străbate Montpellier-ul, mal extraordinar amenajat, m-am gândit cât au investit oamenii ăia acolo într-un timp relativ scurt, cred, pentru că totul arată incredibil de nou. Acolo mi-am dat seama că totuși în pofida multor lucruri îmi priește aerul sărat din regiune, mă bucură apropierea mării, a apei albastre, a soarelui care încă mai încălzește chiar și la apus, a brizei, a nisipului…a tălpilor sărate care mă vor întoarce ACASĂ.