Două cărți mici dar mari

Am ales să scriu o singură postare despre aceste două cărți din mai multe motive:
1. Pentru că nu mai ești la fel după ce la citești pe fiecare dintre ele.
2. Pentru că au cam aceleași dimensiuni.
3. Pentru că le-am citit pe amândouă în aceeași zi (citite de pe laptop, prima exepriență, culmea reușită)
4. Pentru că trebuia să le fi citit de mult pe ambele.
5. Pentru că cine o va plăcea pe una o va plăcea și pe cealaltă.

Încep cu Recomandarea prietenei mele dragi Claudia și anume cu „Pescărușul Jonathan Livingston” de Richard Bach. Cartea stă și la baza unui film am înțeles și a inspirat multă lume în această trecere prin viață. Scrisă în anul 1970 de un fost pilot, povestea pescărușului a circulat pe foi dactilografiate prin toate birourile lumii și asta pentru că ea este dincolo de poveste, UN SFAT. Prețios.

Pescărușul Jonathan Livingstone (cine ar da un asemenea nume unui pescăruș?), vrea să zboare, dar nu la fel ca toți ceilalți din cârsul său, ci să se autodepășască, să nu facă zborul doar pentru a procura hrana ci pentru a depăși limitele. Datorită acestui fapt este exclus din cârd și trimis să trăiască singur pe o stâncă izolată. Aici însă își descoperă adevăratul talent, reușește singur imposibilul. De aseamenea află că mai sunt și alții ca el, care la fel au fost izgoniți de grup și condamnați la singurătate pentru că nu au fost ca toți ceilalți. Alături de aceștia învață de la un mare maestru cum să zboare repede ca gândul, învață defapt care e piatra de temelie a reușitei „Ca să zbori repede ca gândul, adică oriunde, trebuie să începi, prin ați da seama că ai ajuns deja acolo.”

Probabil acest sfat a vrut să mi-l dea și Claudia când mi-a zis că dacă simt că lucrurile pe care le fac nu se leagă, dacă mă simt dezamăgită și dacă simt că totul merge prost, să citesc această carte, o să aflu multe răspunsuri. Mulțumesc draga mea. Am aflat de la un „pescăruș” mai multe decât de la 100 de oameni pentru că în final cu riscul de a strica surpriza multora, pescărușul nostru mi-a dat și o lecție pe cinste: „Cu cât zbori mai sus cu atât vezi mai departe.”

A doua carte este „Micul Prinț” de Antoine de Saint Exupery, ahicunoscuta carte pe care abia acum am citit-o deși am avut-o de nenumărate ori în mână. Revin la fapul că „acum a fost momentul ei”, cred cu tărie în asta. Nu are sens să vă spun ce tare m-a încântat, nu m-am dezlipit de la ecran până nu am terminat-o (am avut noroc căci era exact la fel ca cea printată adică avea totate pozele autorului și aceeași structură). Așa cum ni se precizează această carte nu este pentru copii ci pentru oamenii mari care au uitat că au fost și ei copii. Povestea micului prinț este înduioșătoare și te atinge chiar de-ai fi de piatră.

Este foarte metaforică dar adânc înfiptă în realitate, este o pledoarie pentru lucrurile simple din viață pe care nu le prețuim, este o rechemare la inocența pe care toți ne-o pierdem , este un alt SFAT: pentru a înțelege lucrurile mari, trebuie să le pricepem pe cele mici, însă „ochii sunt orbi, cu inima trebuie să cauți”. Câți facem asta? Am învățat însă și de aici ceva: „Trebuie să ceri de la fiecare numai ce poate da”. Inclusiv de la tine, aș mai adăuga eu…pentru că: „oamenii de pe aceste meleaguri…cresc 5 mii de trandafiri într-o gradină…și tot nu găsesc ceea ce caută…și totuși ceea ce caută ar putea fi găsit într-o singură floare sau într-un singur strop de apă.”

Vă rog eu, citiți aceste cărți care în total au cam 200 de pagini cu tot cu desenele de la „Micul Prinț”, deci vă faceți o zi mai frumoasă într-un mod foarte simplu și nu o să uitați unele lucruri niciodată.

Beziers sau marțea cu 3 ceasuri bune

Orașul Beziers se află cam la 80 de km de Montpellier pe râul Orb și este o așezare care a prosperat pe vremea ocupației romane, însă în anul 1209 cruciada a redus orașul la ruine. Dar din secolul al XIX lea, datorită înfloritoarei piețe a vinului, Beziers și-a recâștigat vitaliatea și astăzi este un oraș calm, tipic pentru Midi, unde viața se desfăoară într-un ritm alert de-a lungul aleilor umbrite de platani.

Datele de mai sus le știu din „Ghidul complet al Franței” (Editura Aquila’93) pe care l-am cărat după mine de acasă și pe care îl răsfoiesc din când în când. Și așa mi-a întrat în cap să dau o fugă până la Beziers. Am profitat iar de vremea bună care mi-a permis să ies pe ușă în mânecă scurtă, de faptul că fiind aproape nu va costa mult nici biletul de tren și așa că mi-am rupt 3 ore bune din ziua de marți că mă plimb pe străduțele înguste și romantice din Beziers.

Exact peste drum de gară se afla primul meu obiectiv: Le Plateau des Poets (Parcul Poeților) care e o poveste, un loc extraordinar de frumos, umbros, răcoros, care dă senzația că te aflii într-o oază de la marginea deșertului. Mi-a plăcut așa tare că după hoinăreala prin oraș m-am întors înainte de plecare să mă odihnesc pe o bancă aici și să servesc o prăjitură ambalată dusă de acasă.

Al doilea obiectiv mare, la care nu știam cum să ajung era Catedrala Saint Nazaire. Am mers pur și simplu, și tot am mers gândindu-mă doar să mă mai știu întoarce la gară. Și după ce am trecut prin centrul orașului (La Mairie) am ajuns într-un final la ea. Dar dezamăgire mare, chiar fațada era în renovare sad Astfel că am pornit pe jos spre nicăieri, căutând minunatul, căutând ineditul… și chiar mă gândeam…dacă nu-l găsesc o să-l creez.

Dar… l-am găsit, din instinct cred, în locul de unde am avut cea mai bună panoramă asupra orașului. În stânga Le Pont Canal sur l’Orb iar în dreapta minunata catedrală Saint Nazaire văzută din profil care părea că străjuiește orașul. Mi-a dat o senzație de pace și liniște, mi-au ieșit câteva poze bune (de amator evident) și am stat liniștită pe o bancă la soare fără să mă deranjeze nimeni (părea cam pustiu locul, dar și ora era nepotrivită, la prânz). Astfel am salvat ieșirea mea de marți de cele 3 ceasuri rele, transformându-le în 3 ceasuri bune. Bune de umblat teleleu.

Drumul spre și dinspre Beziers trece prin Sete, așa că am admirat iar marea de la geam… și așa aș fi coborât să o îmbrățișez… trebuie să-mi mai fac drum încolo, trebuie.

Revedere în Barsaloi


Titlul: Revedere în Barsaloi
Autor: Corinne Hofmann
Editura: Allfa (ALL), 2008
Colecția: Cărțile adevărate
Nr. pagini: 175
Preț: 55 lei (toate cele trei cărți din colecție), de pe Librărie.net

Gata, cu asta am terminat cu Corinne Hofmann, era cazul, se impunea…oricum nu mai puteam continua căci am ajuns la saturație cu povestea ei. Probabil (zic și eu) va mai scrie o carte despre călătoria lui Napirai în Africa, și eventual o voi citit și pe aia dacă va exista.

După cum mai ziceam la precedenta cartea a fost mult mai buna ca volumul al II lea, ” Adio, Africa”, dar slăbuță față de „Îndrăgostită de un masai”. Relatarea surpinde reîntoarcerea la tribul african din Barsaloi pentru o scurtă vizită despre care autoarea credea că va fi una destul de dură, dar aceasta a fost plină de căldură și sentimente pașnice. Întâlnirea cu Lketinga, James și mama acestora a decurs chiar plină de afecțiune, lucru care demonstrează multe referitoare la familia africană pe care Corinne a părăsit-o în urmă cu 14-15 ani.

Ce mi-a plăcut totuși la carte e că descrie cum au evoluat lucrurile în lumea neagră raportat la viața europeană, sunt accentuate diferențele foarte mari care desigur există, dar și felul în care s-au dezvoltat unele aspecte sociale, totuși trecuseră anii aceia și acolo și o anume îmbunătățire a vieții triburilor era normal să existe. De altfel mi-a plăcut și faptul că unele lucruri au rămas la fel (nu mă refer neaparat la cele tradiționale), iar autoarea s-a readaptat foarte rapid, după cum spunea chiar ea parcă nu ar fi lipsit atâția ani de acolo.

Ce nu mi-a plăcut deloc, dar absolut deloc (și asta a apărut și în vol.II) a fost faptul că „d-na Hofmann” spunea tot timpul cât de mult i-a ajutat ea pe cei din trib și mai ales „familia sa africană” cu bani. A fost aproape supărător căci am avut impresia că o spunea ostentativ și nu era cazul căci nu a obligat-o nimeni. Apoi faptul că a revenit în Africa nu doar pentru că îi era dor ci și pentru a vedea cum decurg filmările la ecranizarea primei ei cărți, a părut de prost gust, a părut ca o promovare a filmului, unde mai pui ca a fost filmată întreaga ei revedere, deci nu a fost nimic intim. Acest aspect aproape că m-a deranjat, a luat clar din valoarea cărții și a întregii povești.

Totuși finalul parcă, parcă a salvat ceva, faptul că între ea și Lketinga mai există sentimente (clare din partea lui, nerecunoscute din parte ei) a fost pe măsura așteptărilor, iar „legătura” de care vorbește ea, Napirai, fiica lor, mă bucur că a fost subliniată, căci toată această poveste merită ca acest copli făcut dintr-o mare dragoste să se întoarcă odată (nu de tot evident) acolo unde îi sunt rădăcinile.

Fericire și Dragoste (Octavian Paler)



Putem numara stele de pe cer din nebunie ori din plictiseala. Uneori, din ambele motive. Insa, de cele mai multe ori, uitam sa ne numaram si pe noi… singura stea… singura planeta, singurul soare care conteaza !… Privim Universul cu o ciudata neincredere, de parca nu am putea concepe ca mai exista si alte lumi, si alte realitati, si alte locuri in care alte forme de oameni iubesc, urasc, ucid, traiesc… Astfel ca realitatea ne izbeste necontenit cu partea ei ascunsa in umbra: Ceea ce nu vedem ne vede. Ceea ce nu simtim ne simte. Ceea ce nu ne lipseste ne apartine. Treptat, insa, lucruri pe care nu le vedem devin vizibile iar lucrurilor pe care suntem obisnuiti sa le avem incepem sa le simtim lipsa. Natura noastra ne spune ca omul este un sistem dinamic in care o infinitate de lucruri pe care le avem face schimb de materie si spirit cu o infintate de lucruri pe care nu le avem. Atat timp cat va exista un echilibru in acest sistem va exista si armonie. Insa omul este o fiinta haotica ce va tinde sa-si asume rolul cunoasterii si va claca in fata noilor infinituri de necunoastere pe care le va intrezari. Omul nu a fost creat pentru a fi fericit ci pentru a oscila intre nebunia descoperirii si plictisela de armonie. Fericirea este doar momeala ce-l va tine in cursa, pana la sfarsit…

*Scuze pentru lipsa diacriticelor.

Anii

Am trăit ca să zic așa o mică dezamăgire în dimineața asta, dezamăgind și eu la rândul meu, dar o pun pe seama faptului că am fost greșit înțeleasă și chiar îmi pare rău. De altfel chiar vreau să-mi cer scuze pentru atitudine, dar uneori nu pot reacționa decât sincer. Diplomația nu mă caracterizează întotdeauna.

Apoi pentru că așa se potrivesc lucrurile, am citit la Adi o postare scurtă și cuprinzătoare care nu știu ce înseamnă pentru el, dar eu am interpretat-o pentru mine. Aproape că m-a întristat la cât de adevărată e, aplicată peste tot.

Și pe terenul ăsta sensibil m-am gândit un pic la anii mei, trecuți și viitori, la ce a fost, la ce e (căci paradoxal ăștia ar trebui să ne preocupe mai mult) și evident la cei viitori. Am simțit și un regret recunosc, dar peste toate parcă primează sentimentul de bucurie, de împlinire, chiar dacă nu pe toate planurile, probabil că nici nu s-ar putea pe toate planurile, ar fi ceva ce nu am putea duce. Și atunci cineva (dacă nu chiar noi) ne limitează, ne cenzurează și ne dă în diferite porții în diferite momente chiar dacă noi vrem tot din prima.”

Mi-am amintit instant de melodia „Anii” de la Direcția 5, în care nu mă regăsesc total dar mesajul e răvășitor, emoționant și cumva optimist. O știți? E foarte bună piesa.

Și revenind la anii care trec peste noi lăsând urme nu doar pe chipurile noastre ci și în sufletele noastre, anii aceștia care sunt de fapt viața noastră cu bune și cu rele, anii ăștia care ne furnizează amintiri de neuitat și supărări de netrecut, anii ăștia…
Cum vom ști dacă anii ăștia sunt tot ce am putut oferi mai bun nouă și celor dragi? Cum vom ști dacă anii ăștia peste care trecem cu atâta ușurință, nu sunt singurii care ne-au fost dați?

Sau viața e doar omida pe care o omorâm înainte de a deveni fluture?

O poză haioasă și o poză de suflet

Din Evantaiul Memoriei mi-a zburat o leapsă care m-a atins :)
Trebuie să pun pe blog o poză pe care o consider haioasă și una „de suflet”. Și cum nici prin cap nu-mi trece să pun poze luate de pe net, oricât de haioase sau sentimentale ar fi ele, am scotocit în „hambarul” meu cu poze și după lungi dezbateri cu mine și numai cu mine, m-am hotărât pentru următoarele:

Întâi aia haioasă :))

Acuma sincer: care erau șansele ca din cei, habarnam câți spectatori (mulți) la meciul catastrofal România-Lituania, desfășurat în toamna 2008 la Cluj Napoca pe stadionul celor de la CFR (parca Constantin Rădulescu se numește), tocmai eu să apar în ediția online a ziarului ProSport? laughing
În primul rând a fost primul meci la care am asistat de la fața locului, în al doilea rând nu am fost nici genul „în picioare zbierând la arbitru” sau genul „Piți, Piți, lasăăăăneeee, lasăneeeeeeeee”, apoi erau pe acolo o grămadă de tipe care mai de care fluturându-și stegulețele și nu numai, dacă mă înțelegeți, numai bune de pozat, iar în ultimul rând clar nu eram pe fază atunci când mi s-a făcut poza.

Acuma ca să nu fiu ipocrită, nu vreau să zic că am plâns de supărare când am văzut poza, normal că undeva într-un colțișor al suflețelului meu eram încântată (pe pagină eram eu, Gigi Becali și Ionuț Lupescu), dar sincer primul gând a fost: vaaaai să nu vadă colegii de la lucru poza asta că au luni subiect de „hai să râdeam toată ziua”, mai ales că majoritatea erau microbiști, pe când eu nu sunt.

Dar cel mai funny e faptul că în poza aia mai e și Clau, dar el săracu’ nu se vede din cauza stegulețului meu laughing). Vai cât mai mai râs din cauza asta. Numai tricoul cu Batman și cornițele de la căciuliță se văd de el laughing)

Și acum aia „de suflet” (aleasă cu mare greutate):

În această poză deși păream oarecum de nerecunoscut suntem eu, Clau, Cori, Tibi și umbra lui Luci care făcea poza. Eram la deal în vara nebună a lui 2001. Eram în una din numeroasele noastre escapade la deal, în una din numeroasele momente foarte mișto din acea perioadă care nu era nici coplilărie, nici adolescență, care nu era nici joc, nici lucru serios.

Poza intitulată de Clau (atunci când a scanat-o) „Toți în iarbă” simbolizează pentru mine, una dintre cele mai frumoase amintiri ale unei perioade care nu se va mai întoarce niciodată. Încă mai cred că poza acesta e făcută în ultima mea etapă petrecută chiar fără nicio grijă. A fost atunci liniștea dinaintea furtunii … tot ce a urmat după s-a întâmplat când deja mă maturizasem.

Voi care ați fost acolo, numai voi puteți să spuneți de ce a rămas pentru mine această poză „de suflet”?!?

Această leapșă merge la: LUCI (cu mențiunea că nu are voie să pună nicio poză de la deal), ANA-MARIA (pentru că are foarte multe fotografii frumoase care însoțesc momente deosebite), TOMATA (care sper din tot sufletul să o facă, căci sunt foarte curioasă), și LIA (dar numai dacă și-a revenit din răceală, că să nu se obosească).

Noi doi pe Venus

Planet-C este următoarea misiune a Agenției Spațiale Japoneze care va fi lansată anul viitor și va ajunge pe orbita lui Venus până la finele anului. Mai multe detalii găsiți pe VenusWatch.

Vreți ca numele voastre să ajungă pe „Planeta Dragostei”? happy Se poate acest lucru și obțineți și un certificat pentru asta AICI. Numele vor fi inscripționate pe plăcile din jurul sondei care va orbita planeta Venus.

Venus, noi venim !!!


LATER EDIT: Prin martie mi-am trimis numele și pe Marte, dar din greașală am șters certificatul, așa că azi mi-am făcut altul :))
În postarea din Martie, certificatul apare cu data de astăzi că l-am încărcat iar :D