Trilogia Cunoașterii


În studiul introductiv la “Trilogia cunoaşterii”, Dorli Blaga spune: “Lucian Blaga a clădit, cum ştie el mai bine, cel mai monumental şi original sistem filosofic din gândirea românească. Gândul filosofic ca şi cel poetic – complementare şi interferente – au fost consubstanţiale firii sale intelectuale încă de la primele iluminări ale tânărului Blaga, fascinate de timpuriu atât de lumea aspră de ordine şi rigoare disciplinatoare a adevărurilor teoretice ca şi de cea mirifică, vitalizatoare de spirit a adevărurilor artistice.”

Lucian Blaga porneşte lucrarea în 1931 cu “Eonul Dogmatic”. Cu aceasta Blaga lămureşte existenţa dogmelor provenite sub idea unor formule din teologia creştină. Dar dacă în timp ce pentru teologi dogma este o formă de credinţă, pentru istorici ea este nimic altceva decât un fapt al trecutului. Mai interesant pare să fie dogma tratată din punct de vedere filosofic, pentru că atunci când nu a negat-o, filosofia a reuşit doar să falsifice dogma. Blaga spune atunci că în sens criticist şi nu sub un alt sens dogmele sunt “teze filosofice care depăşesc experienţa şi sunt acceptate fără un control critic al cunoaşterii.”

Blaga a mai pus în discuţia referitoare la dogmă şi “gândirea prelogică” deoarece este important să cunoaştem gândirea primitivă pentru a o înţelege pe cea creatoare de dogme. Blaga spune că primitivul confundă ceea ce noi deosebim şi deosebeşte ceea ce noi nu deosebim şi acest lucru se întâmplă deoarece “primitivul vede cauze unde noi, nu le căutăm şi nu întreabă de ce acolo unde noi avem nedumeriri cauzaliste. (…) Lumea spirituală a primitivului nu diferă de a noastră printr-o logică aparte ci prin concept de imagini.” Blaga doreşte să demonstreze că mintea primitivului se deosebeşte ce cea a civilizatului prin elemente fundamentale de conţinut şi nicidecum prin cele logice.

Din punct de vedere istoric, dogmatismul a avut un înţeles reacţionar. “Gânditorii elenişti şi moderni se întreabă de-o potrivă, care e sensul diferitelor culturi, care e scopul sau direcţia istoriei. Un accent amar pentru unii, de nădejde cerească pentru alţii, se pune pe fatalitatea istoriei. A existat atunci ca și astăzi sentimentul că ceva e pe sfârşite şi că ceva nou începe. Sentimental acela de sfârşit şi de început nu e un sentiment al unui oarecare sfârşit şi al unui oarecare început. E vorba de un sentiment de sfârşit de lume şi de un sentiment eonic de început de lume.

Doi ani mai târziu, în 1933 Lucian Blaga continuă “Trilogia Cunoaşterii” cu partea a doua “Cunoaşterea Luciferică”. Încă din “Eonul Dogmatic” Blaga ne-a familiarizat cu denumirile de “cunoaştere paradisiacă” şi “cunoaştere luciferică”, însă din introducerea la acest studiu autorul ne precizează pentru a nu ajunge la o confuzie, că problematica în cauză, ţine exclusiv de “teoria cunoaşterii” şi nu au nimic de-a face cu teritoriul religios. Cunoaşterea paradisiacă este cunoaşterea înţelegătoare care se caracterizează printr-o ataşare faţă de obiectul spre care este îndreptată. “Cunoaşterii paradisiace îi opunem, cu discuţii ireductibile, “cunoaşterea luciferică”. Cunoaşterea luciferică o vedem detaşându-se în chip aparte de obiect, fără a părăsi însă obiectul. (…) Obiectul cunoaşterii luciferice e întotdeauna un “mister”, un “mister” care pe de-o parte se arată prin semnale sale şi pe de altă parte se ascunde după semnele sale. (…)

Cunoaşterea luciferică produce o criză în obiect, “criză” în sensul unei despicări care răpeşte obiectului echilibrul lăuntric.” Cât despre “criza obiectului” Blaga este destul de explicit: criza obiectului = desprinderea în două: ceea ce se arată şi ceea ce se ascunde, aşa încât obiectul cunoaşterii e totdeauna aşezat la răscrucea a doauă lumi: a arătatului şi evident a ascunsului.

Lucian Blaga spune despre “Cunoaşterea luciferică” că “rostul acestui studiu a fost să evidenţieze prezenţa unei profunde discontinuităţi, mai mult a unei ireductibile polarități în cadrul cunoaşterii, cunoaşterea luciferică şi cunoaşterea paradisiacă au o serie de aspecte polar-analogice. (…) Am numit-o pe cea dintâi cunoaştere paradisiacă şi pe a două cunoaştere luciferică- în deplină cunoştinţă că ne găsim în faţa unor porţi dincolo de care începe mitul. În adevăr prin cunoaşterea paradisiacă ne simţim parcă în lumea graţiei, pe când prin cunoaşterea luciferică ne simţim părtaşi la nu ştim ce mare tragedie.”

1934 este şi anul în care Blaga îşi încheie “Trilogia Cunoaşterii” cu “Censura Transcedentală”. “Censura Transcedentală e act atemporal şi veşnic present al Marelui Anonim.” Avem de-a face aşadar în această problematică cu Marele Anonim. “De la teoria censurii transcedentale, deşi ea constituie defapt o metafizică a cunoaşterii, duc drumuri şi nu numai unul singur, sper o eventuală doctrină despre Marele Anonim. Doctrina despre Marele Anonim, ar lua un aspect fie de teologie, fie de demonologie, fie de ceva intermediar. Teoria censurii transcedentale aruncă lumini de reflex asupra iniţiatorului originar al existenţei.” Deducem că Marele Anonim devine astfel supremul censor şi centru de graţie (cenzurată sau limitată).

Blaga concluzioneză prin faptul că “Marele Anonim degradează cunoaşterile în domeniul cenzural astfel încât ele să devină valori positive în planul complex al creaţiunii. Există deci valori ideale, care în câmpul existenţei devin factori pozitivi numai prin anume degradare. Nu avem însă noi conştiințele individuate dreptul de a filtra şi de a degrada valorile ideale. Aceasta este o sarcină şi un drept exclusiv al Marelui Anonim.”

În încheierea trilogiei, Lucian Blaga ne spune: “Distanţa intercalată între noi şi misterele existenţiale mai e şi o mărturie indirect despre o ierarhie a valorilor pe plan metafizic. Unde sunt în joc echilibrul şi mai ales sporul şi reformele existenţei, Marele Anonim nu ţine seama de imperativul veracităţii. Veracitate e jertfită în avantajul demiurgicului. E vorba aici despre o extravaganţă a Marelui Anonim, căci propoziţia aceasta tălmăcită în ordine umană are semnificaţia: creaţia precede morala.

Un singur comentariu pentru “Trilogia Cunoașterii

  1. Buna Bianca, uite am o problema cu aceste doua tipuri de cunoastere -cea paradisiaca si luciferica; asta din scoala din comentariul „eu nu steivesc corola de minuni a lumii”. in gandirea luciferica am vazut gandirea omului de stiinta care nu se opreste in fata misterului (de ex rezultat) si desface toata lumea cu fenomenele ei si asta ar da lui si lumii sale o oarecare angoasa ivita din demontarea oricarui lucru minunat deci a oricarei minuni a lumii. Cat despre gandirea paradisiaca credeam ca e gandirea omului de la ivirea lui ,ori a ei, pana la poetul din zilele noastre care se inchina in fata lucrurilor minunate simtind ca aceasta este o cale de a merge spre alte mistere din ce in ce mai mari si cam asta ar fi fericirea lumii sale caci poetul n-ar mai „profesa” intr-o lume a lucifericului adica a lipsei de mister sau transcendental. Acest mister-transcendental este ceea ce pe poet il atrage ca ceva foarte asemanator cu energia fina a gandului sau, de departe cel mai interior lucru al sau; sau poate aici se merge chiar spre Marele Anonim etc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*


Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.