Trilogia Culturii


”Unul din exegeţii cei mai autorizaţi ai operei blagiene, Dumitru Micu, într-un studiu intitulat „Lucian Blaga – un sistem filosofic axat pe cultură” scria: „Sistemul lui Blaga este singular în contextul universal al filosofiei contemporane. Eminamente speculativă gândirea din trilogii se comunică pe cale metaforică. Poet şi dramaturg de întâie mărime, filosoful gândeşte în imagini şi vorbeşte liric. Crează simboluri, servindu-se în acest scop frecvent de mituri. „
În prima parte a „Trilogiei Culturii” intitulată „Orizont şi stil” Lucian Blaga îşi propune să vorbească despre unitatea stilistică şi despre factorii care o influenţează. Stilul, după Blaga este „un mănunchi de stigme şi motive pe jumătate tăinuite, pe jumătate revelate” şi din acest motiv omului i-a trebuit timp îndelungat pănă să bage de seamă că trăieşte necurmat în cadru stilistic.
În „Cultură şi spaţiu”, parte componentă a lucrării „Orizont şi stil”, Blaga demonstrează cum istoria artelor şi morfologia culturii vorbesc de la un timp despre sentimentul spaţiului ca despre o componentă dominantă a stilului. „Relaţiunea ce se face între stil şi sentimentul spaţiului ar avea aplicaţii generale indiferent că e vorba despre un stil atistic, în sens restrâns sau despre un stil cultural în sens larg.”
Spengler aşează în centrul generator al unei culturi, un anume sentiment al spaţiului, dar el nu făcea altceva decât să dezvolte concepţia fundamentală despre cultură a lui Frobenius, referindu-se la câteva „culturi istorice monumentale”. „Pentru amândoi cultura este un organism de ordin superior, acesta nu în sens metaforic, ci subt un unghi realist. Cultura e după concepţia lui Frobenius, un organism independent mai presus de oameni.”
În morfologia culturii (Spengler, Frobenius), sau în istoria artelor au existat stăruințe de elucidare a rolului pe care îl joacă „sentimentul spațiului” în crearea unei culturi sau a unei opere de artă. „Frobenius, anticipând mai inspirat uneori dar și mai incontrolabil, cu vreo douăzeci de ani ideile spengleriene, a arătat în domeniul etnologic, apăsând asupra unui material proaspăt descoperit, legătura dintre o anume cultură și un și un anume sentiment al spațiului. Diferențiind culturile africane în două mari blocuri, hamit și etiop, Frobenius atribuie fiecăruia un sentiment specifc al spațiului (…winking Frobenius privește culturile ca pe niște plante, care cresc în atmosfera de seră al unui sentiment spațial.” Spre deosebire de Frobenius „Spengler în monumentala și mult discutata s-a operă de filosofie a culturii, aplică același punct de vedere asupra culturilor mari istorice deosebindu-le după același criteriu spațial și punând o monadă impermeabilă și monadică între ele. După Spengler latura cea mai caracteristică a fiecariei culturi e tocmai specificul ei de sentiment al spațiului.”
Pe aceste caracteristici Lucian Blaga și-a pus întrebarea dacă nu s-ar putea construi macar ipotetic un orizont spațial pentru creațiile anonime ale culturii populare românești. Astfel că pentru început Blaga ne vorbește despre doină pentru că ea pare o creație desăvârșită în spatele căruia se simte existența unui „spațiu matrice” , sau oricum al unui spațiu cu totul aparte. „Orizontul spațial al inconștientului e înzestrat cu accente sufletești, care lipsesc peisajului ca atare. Fără îndoială că și în doină găsim un astfel de orizont părtaș la accente sufletești: se exprimă în ea melancolia, nici prea grea nici prea ușoară, a unui suflet care suia și coboara, pe un plan ondulat indefinit, tot mai departe, iarăși și iarăși, sau dorul unui suflet care vrea să treacă dealul ca obstacol al sorții, și care totdeauna va mai avea de trecut încă un deal și încă un deal, sau duioșia unui suflet care circulă sub zodiile unui destin ce-și are suișul și coborâșul, înălțările și cufundările de nivel, în ritm repetat, monoton și fără sfârșit.”
În acest orizont, spune Lucian Blaga se simte sufletul românesc, se simte o atmosferă paradisiacă, o inimă mereu prezentă. „Să numim acest spațiu matrice, înalt și indefinit ondulat, și înzestrat cu specificele accente ale unui anume sentiment al destinului: spațiu mioritic.” Există o solidaritate a sufletului românesc cu acest spațiu mioritic astfel că el se răsfrânge asupra tuturor domeniilor creației.
Odată stabilit felul culturilor, Blaga ne intoduce în studiul metaforei pornind de la studiul operelor de artă care au fost mai pe larg dezbătute în prima parte „Orizont și stil”. „De substanța unui opere de artă, a unei creații de cultură, ține tot ce e materie, element sensibil sau conținut ca atare, anecdotic sau de idee, indiferent că e concret sau mai abstract, palpabil sau sublimat. (…winking spre deosebire de substanța lucrurilor reale din lumea sensibilă, subsanța creațiilor nu posedă o semnificațe și un rost prin ea însăși; aici substanța tine parcă totdeauna loc de altceva; aici substanța este un precipitat, ce implică un transfer și o conjugare de termeni ce aparțin unor regiuni sau domenii diferite. Substanța dobândește prin aceasta așa-zicând un aspect metaforic.”
Blaga trece la „Aspectele fundamentale ale creației culturale” spunându-ne că metaforicul e prezent în mai multe moduri atât în problematica științifică cât și în cea culturală, sub forma mitului, dar: ‚Faptele de civilizație nu sunt destinate să reveleze un mister prin mijloace metaforice.” Dar după Spengler, civilizația ar fi sfârșitul oricărei culturi, „ultima bătrânețe” , așadar precizează Blaga: „În adevăr , privind faptele de civilizație, de exemplu ordinea socială, întocmirile materiale ale omenirii, unelte scornite în necurmate luptă cu materia, invențiile felurite întru sporirea confortului, vom remarca un lucru vrednic de a fi reținut nu numai sub beneficiu de inventar. Toate aceste fețe de civilizație poartă desigur la fel cu creațiile de cultură, o pecete stilistică; le lipsește însă celălalt aspect: metaforicul.”
În „Semnificația metafizică a culturii” ne întâlnim din nou cu Spengler: „În adevăr, după Spengler, cultura ar fi produsul unui spirit separat, care trăiește ca un parazit pe ființa unei populații, ce se găsește într-un anume peisaj. Sufletul unei culturi este după Spengler, ca un parazit care se alimentează din ființa umană subjugând-o.” , dar, „Impasurile destinului creator rezidă întotdeauna dintr-un anume purism rău înțeles, căruia, poeții, gânditorii, vizionarii și profeții fără mesaj îi cad jertfă din pofta de a simplifica situația umană și de a suprima prin raționalizare anume tendințe antinomice, resimtite ca o stânjenire în aspirația creatoare.”

Sursa bibligrafică: Blaga, Lucian, Opere, volumul 9, “Trilogia Culturii” ediţie Dorli Blaga, Bucureşti, Editura Minerva, 1985

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*


Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.