Despre micile aventuri cotidiene

Săptămâna trecută a reușit nu știu cum să devină destul de … interesantă. Am început două cărți consistente și nu am terminat niciuna, am finalizat însă alta hazile duminică. A plouat cu niște cursuri la care musai o fost să ajung și care cursuri m-au ținut în fața unor calculatoare până pe la orele 18 zilnic, încercând să dibui cum naiba se scrie un TD în Microsoft Project sau cum sfinți se calculează regia unui proiect în Excel. Am învățat multe lucruri interesante și utile, nu zic nu, dar deja vineri pe la 4 eram lată și totuși … conștiincioasă big grin

Cireașa de pe tort a venit însă sâmbătă, căci la o astfel de săptămână să-i dăm și un weekend pe măsură, da?
Nu cred că am menționat pe aici dar de săptămâna trecută avem și telescop (Clau, pasiunile astea). După ce ne-am uitat la stele de pe balcon, orbiți de becurile aprinse la fiecare stâlp sau din fața blocului cu copiii vecinilor în jurul nostru să vadă ce n-au mai văzut, sâmbătâ ne-am luat inima în dinți și am plecat spre seară în Făget. Se anunța o ieșire ratată încă din momentul în care am realizat că am uitat acasă aparatul foto. Noroc totuși cu telefonul cu abonament scump al lui Clau, care a reușit să-mi potolească setea de făcut poze la apus și am reușit să mă amăgesc cu ceva. Deși am luat în considerare faptul că va fi frig tot nu ne-am îmbrăcat foarte gros și am dărdâit de numa pe la orele 20 cocoțați în vârful unui deluț cu mașinuța într-o poziție ciudată. Nu prea am văzut stele dacă vă întrebați și nici mare brânză nu am făcut, dar timpul nu a fost pierdut căci atunci când am hotărât să ne întoarcem acasă era întuneric bine, iar noi trebuia să coborâm dealul pe care-l urcasem pe lumină.

Am suferit un pic pentru mașină care a cam târâit, dar noh…ce era să fac? Faza de-a râsu’ plânsu a venit abia în momentul în care trebuia să intrăm pe drumul asfaltat. Datorită unei scobituri excesive în pământ am realizat că dacă trec razant reușesc eventual să-mi sparg farurile așa că la îndemnul copilotului, Clau, am luat-o puțin pe arătură. BUN, nu știu cum am reușit să râmân astfel suspendată pe un dâmb. Mașina nu se mai mișca de pe loc, ușa din dreapta nu se mai putea deschide bine, parcă stătea în doar 3 roți, am zis că mor… Mă și vedeam dormind în mașină la marginea pădurii, pachet de nervi și chircită de frig.
Dar așa cum se întâmplă când te aștepți mai puțin, după ce am râșcat noi pâmântul un pic cu mâinile, iar bateriile lanternei dădeau semne de oboseală, un nenea cu pălărie texană și mașină americană a oprit și a întrebat care-i baiu ?!? (menționez că mai trecuseră mașini pe acolo dar nu a oprit nimeni, de altfel la fel făceam și eu în locul ălora, deci nașpa).

Toată numai un zâmbet i-am explicat ce și cum domnului care aducea un pic cu Dumitru Fărcaș, în timp ce Clau îmi tot spunea: „da nu are rost să te enervezi, nu are rost, serios” laughing
Evident omul a știut ce și cum să învârtă de volan și ce să facă să ne scoată din rahat, mă rog din pădure am vrut să zic.
Am plecat alene spre Cluj, fără nervi, așteptând ca nenea cu imensul 4X4 să ne depășască căci mergea în aceeași direcție. A durat mult până a trecut de noi timp în care noi ne-am gândit: „Oare ăsta era real, sau…”
Copii ce mai happy