New seasons: Grey’s Anatomy and Desperate Housewives

Serialul meu preferat în acest moment, “Grey’s Anatomy” și-a începutut difuzarea celui de-al 6 lea sezon cu un episod dublu. Nu l-am văzut încă dar abia aștept. Am auzit că vor avea loc foarte multe schimbări, dar și că din păcate multe dintre personajele centrale ori au alte angajamente, ori diverse probleme care îi vor îndepărata de serial. Oricum sunt foarte curioasă ce se va întâmpla, pentru că finalul sezonului 5 a fost foarte, foarte incitant.

Cu “Desperate Housewives” eu stau foarte prost pentru că din anumite motive serialul nu m-a prea prins. Am văzut sezonul 1, apoi am întrerupt complet ca să revin la sentimente mai pașnice vis a vis de el în sezonul 5 și să-l văd integral. Azi am văzut primul episod din sezonul 6 și trebuie să spun să a început promițător.

Și pentru că nu prea îmi place să mă uit la seriale tot la un episod odată, o să las să se mai strângă episoade de care să mă pot bucura un weekend întreg ( a se citi 6 episoade pe zi?) de exemplu :D

Despre micile aventuri cotidiene

Săptămâna trecută a reușit nu știu cum să devină destul de … interesantă. Am început două cărți consistente și nu am terminat niciuna, am finalizat însă alta hazile duminică. A plouat cu niște cursuri la care musai o fost să ajung și care cursuri m-au ținut în fața unor calculatoare până pe la orele 18 zilnic, încercând să dibui cum naiba se scrie un TD în Microsoft Project sau cum sfinți se calculează regia unui proiect în Excel. Am învățat multe lucruri interesante și utile, nu zic nu, dar deja vineri pe la 4 eram lată și totuși … conștiincioasă :D

Cireașa de pe tort a venit însă sâmbătă, căci la o astfel de săptămână să-i dăm și un weekend pe măsură, da?
Nu cred că am menționat pe aici dar de săptămâna trecută avem și telescop (Clau, pasiunile astea). După ce ne-am uitat la stele de pe balcon, orbiți de becurile aprinse la fiecare stâlp sau din fața blocului cu copiii vecinilor în jurul nostru să vadă ce n-au mai văzut, sâmbătâ ne-am luat inima în dinți și am plecat spre seară în Făget. Se anunța o ieșire ratată încă din momentul în care am realizat că am uitat acasă aparatul foto. Noroc totuși cu telefonul cu abonament scump al lui Clau, care a reușit să-mi potolească setea de făcut poze la apus și am reușit să mă amăgesc cu ceva. Deși am luat în considerare faptul că va fi frig tot nu ne-am îmbrăcat foarte gros și am dărdâit de numa pe la orele 20 cocoțați în vârful unui deluț cu mașinuța într-o poziție ciudată. Nu prea am văzut stele dacă vă întrebați și nici mare brânză nu am făcut, dar timpul nu a fost pierdut căci atunci când am hotărât să ne întoarcem acasă era întuneric bine, iar noi trebuia să coborâm dealul pe care-l urcasem pe lumină.

Am suferit un pic pentru mașină care a cam târâit, dar noh…ce era să fac? Faza de-a râsu’ plânsu a venit abia în momentul în care trebuia să intrăm pe drumul asfaltat. Datorită unei scobituri excesive în pământ am realizat că dacă trec razant reușesc eventual să-mi sparg farurile așa că la îndemnul copilotului, Clau, am luat-o puțin pe arătură. BUN, nu știu cum am reușit să râmân astfel suspendată pe un dâmb. Mașina nu se mai mișca de pe loc, ușa din dreapta nu se mai putea deschide bine, parcă stătea în doar 3 roți, am zis că mor… Mă și vedeam dormind în mașină la marginea pădurii, pachet de nervi și chircită de frig.
Dar așa cum se întâmplă când te aștepți mai puțin, după ce am râșcat noi pâmântul un pic cu mâinile, iar bateriile lanternei dădeau semne de oboseală, un nenea cu pălărie texană și mașină americană a oprit și a întrebat care-i baiu ?!? (menționez că mai trecuseră mașini pe acolo dar nu a oprit nimeni, de altfel la fel făceam și eu în locul ălora, deci nașpa).

Toată numai un zâmbet i-am explicat ce și cum domnului care aducea un pic cu Dumitru Fărcaș, în timp ce Clau îmi tot spunea: “da nu are rost să te enervezi, nu are rost, serios” :))
Evident omul a știut ce și cum să învârtă de volan și ce să facă să ne scoată din rahat, mă rog din pădure am vrut să zic.
Am plecat alene spre Cluj, fără nervi, așteptând ca nenea cu imensul 4X4 să ne depășască căci mergea în aceeași direcție. A durat mult până a trecut de noi timp în care noi ne-am gândit: “Oare ăsta era real, sau…”
Copii ce mai :)

Mic tratat de morți celebre

Titlu: In Memoriam-mic tratat de morți celebre
Autor: Stephane Audeguy
Editura: Nemira
Colecția: bonton
Nr.pagini: 123 (+index)
Preț: 16.99 lei în Cora

Vă rog să-mi permiteți să vă spun că o carte care nu e altceva decât o înșiruire de “morți” un fel de necrolog lărgit, poate să stârnească râsul într-un mare fel.
Cartea lui Stephane Audeguy e înainte de toate așa cum îi spune și subtitlul “mic tratat de morți celebre” și abia mai apoi vine titlul “In memoriam”, căci povestirile din ea nu te fac să te reculegi ci mai degrabă să te “culegi” de pe jos după ce te-ai tăvălit de râs. Comicul vine evident din felul în care autorul alege să relateze trecerea în neființă a unor oameni mai mult sau mai puțin cunoscuți: de la scriitori, la actori, la botaniști, cosmonauți, sfinți sau dansatoare toți sunt “o apă și-un pâmânt” în fața “doamnei cu coasa”. De exemplu Tennessee Williams moare după ce se sufocă cu un…dop. Marilyn Monroe moare, este dusă la morgă și nimeni nu merge să-i ridice trupul, Victor Hugo trece la cele veșnice după ce se bucură de cele trupești ultima oară, Jimi Hendrix moare sufocat de propria vomă, ce să mai zic de Rasputin, ăsta nu putea lipsi, ba mai mult trebuiau să-i dea și un premiul de “cel mai asasinat om din istorie” :)) Unii mor fără suferință, alții după zile de chin, probabil la fel cum au trăit. Ce să mai zic…oricum niciuna din “morțile” prezentate nu te face să spui ce ai spune de obicei după ce auzi că cineva “a dat colțul”, deci sorry… da nu pot să reproduc toată cartea deși a fost greu să mă rezum la câțiva.
Autorul ne lămurește într-un fel de ce acestă carte se prezintă astfel și ce sunt defapt micile sale povestiri: “Însemnări mai laconice decât ipocritele discursuri funerare, mai delicate decât aridele necrologuri și categoric mai vii decât mormintele. Pe scurt, moartea ca artă de a trăi.”
Nu-mi rămâne decât să vă recomand cele aproape două sute de povestioare ca lectură obligatorie de weekend, sau de nopți fără somn, de zile fără chef, de momente mai puțin inspirate sau de ce nu … de curiozitate. Merită și vă asigur că în plus vă îmbogățiți cultura generală. De exemplu după ce o să citiți cartea o să știți răspunsul la întrebarea “La ce oră a murit Nietzsche?” sau la întrebarea “Care cosmonaut a murit în accident de avion?
Dacă o să particip la “Vrei să fii miliardar” poate o să-mi folosească aceste răspunsuri :))

Mă uit (și) la mâinile oamenilor

Aveam eu un fix când eram mică să am unghii mari și frumoase. Când eram prin clasa a II a doamna învățătoare a intuit ea ceva cred și m-a pus responsabilă cu treaba asta, adică trebuia să verific cine vine la școală cu unghiile mizerabile și să-i atrag atenția. Cam ingrata poziție, dar oarecum îmi plăcea.
Tot cam pe atunci am început să mă uit la mâinile oamenilor, obicei care nu mi-a dispărut nici acum. Fie femeie sau bărbat se bucură de admirația mea cineva cu mâini și unghii îngrijite (fără lac incolor la bărbați că mor). Poate e ciudățenie pentru că de cele mai multe ori nu-s mulțumită de ale mele, unghiile mi se par mari și fără formă, fie mici și casante, fie am o problemă cu piele mâinilor, care vrem sau nu e cea mai expusă.
În altă ordine de idei îmi plac femeile care au unghiile de lungime medie, sunt date cu lac incolor sau au făcute o manichiură franțuzească. De asemenea la un eveniment simadicos îmi plac cele care-și pun culori tari pe unghii (eu foarte rar apelez la culori tari). Dar îmi plac și bărbații cu unghiile tăiate frumos, nu până în carne ci ușor rotunjite, recunosc că poate mie îmi plac mai mult cei care au o linie fină a mâinii pentru că mi se par rafinați și romantici (nu întrebați de ce nu sunt atrasă de cei cu mâini grosolane).
Apoi am o problemă mare cu bărbații care poartă ghiul, e clar unul din lucrurile care mă dezgustă când privesc mâna unui bărbat și femeile care poartă inele pe toate degetele inclusiv pe degetul mic, inclusiv inele din acelea mari și grele care par să le rupă degetele.
Respect oamenii căsătoriți care-și poartă verigheta pe deget și nu-i înțeleg pe cei care o țin în sertar, nu concep ca femeile cu degete subțiri să poarte verighete foarte groase, iar bărbații să aibă verighete cu pierticele.
Concluzie: nu trebuie toată lumea să aibă aceleași preferințe, dar eu consider că e de bun simț să avem niște mâini îngrijite atâta timp cât le expunem zilnic, le vede toată lumea și ne folosim de ele la greu. În plus e mișto să nu-i vezi omului toată averea pe degete (poate mi se trage de la maneliști).
Tomata, ce zici de o expoziție? :D

Parsec.ro


Acesta e un post plătit. Adică dă și Clau o pizza la Milanese că mă pun pe făcut reclamă :)
Ideea e că s-a lansat cu surle și trâmbițe un site serios cu știri despre “ceea ce se întâmplă pe orbita pământului și dincolo de ea, un site care nu face confuzia între astonauți și cosmonauți, sau între navete spațiale și rachete”, citat exact din Clau.
Deci vă invit la noi în spațiu PARSEC.RO și de acolo spre alte frontiere, ăsta e citat din mine și nu știu cât de bine mi-a ieșit. Dacă vă întrebați de unde vine “parsec” aflați că parsec este o unitate de măsură a distanțelor astronomice. Sunt convinsă că nu știați, că nici eu nu aveam habar.
Deci din seria “smart is the new sexy” informați-vă și cu privire la lucruri mai puțin comune.

Smart is the new sexy


După ce am mâncat pe pâine “Friends” sau “Joey” in stilul de comedioare care te fac să uiți de grijile cotidiene, mai nou mă servesc cu “The Big Bang Theory”. Mulțumită lui Clau care mi l-a cam “băgat pe gât” la început acum am un serial care îmi place la nebunie, face mai dulce așteptarea noului sezon din “Greys Anatomy”, care o fi el din alt registru dar tot favorit rămâne în această perioadă.
Revenind însă la “filmucul” care-mi face după amiezile mult mai bune vă spun doar că e genial gândit, de la distribuție la replici totul e la superlativ deși pentru mine un mare minus ar fi că nu mă prind la anumite poante pentru că vin din domenii cu care nu am tangență gen: fizică, mate, info, astronomie, comics,etc. Dar cu Clau lângă am traducerea exactă a tuturor acestor domenii. Oricum filmul merită urmărit pentru că are și faze la care nu tre să fii geniu în științele exacte :)
Filmul urmărește povestea a patru prieteni pasionați peste măsură de domeniile de care ziceam, persoane care sunt și extrem de bune în aceste ramuri, sunt doctoranzi, lucrează la Universitate, au tot felul de activități specifice, etc. Povestea lor (fiecare persoanj e unic în felul său) se împletește cu a vecinei lor o tânără de 22 de ani, frumoasă, chelneriță, al cărei vis e să devină actriță. Deci vă puteți imagina deja patru tocilari și topmodelul și a devint comică situația. Normal că se împrietenesc cu ea și evident că va urma mai mult decât atât.
Deci Penny, Leonard, Sheldon, Raj și Howard sunt noii mei prieteni, le pot spune așa din moment ce iau cam toate cinele cu ei, nu?

De veghe în lanul de secară


Titlu: De veghe în lanul de secară
Autor: J.D. Salinger
Editura: Polirom
Colecția: Biblioteca Polirom
Nr. pagini: 279
Preț: 17 lei de pe Librărie.net

Cred că mi-aș da jumate de viață să fiu ca Holden Caulfield măcar pentru o zi, deși știu că asta nu se va întâmpla niciodată. Nu-mi rămâne decăt să-i savurez povestea și să mă amuz, să mă mir, să mă înduioșez și să mă enerveze faptul că nu l-am cunoscut mai demult. Salinger a devenit pe bună dreptate extrem de popular cu acest roman superb, un roman practic despre “nimic”, el nu are o acțiune care să te țină cu sufletul la gură și nici un fir pe care să-l urmărești crezând că depistezi un țel, el e povestea unei atitudini, atitudine caracteristică unor oameni regăsiți oriunde pe axa timpului. Holden e un HuckleberryFin mai stilizat dar în același timp e tipul pe care nu-l puteai suporta în liceu, sau colegul tău de bancă din generală cu care te băteai în fiecare pauză, sau fratele mai mic sau mai mare pe care îl adorai și detestai în același timp. Sau poate Holden ești TU :)
În linii mari în cartea lui Salinger, Holden are 17 ani, e înalt și slab, umblă după fete, rămâne corigent la vreo 4 materii și e dat afară din școala la care învăța (era a treia în ultima vreme). Se bate cu colegii de cameră, dar la o adică îi face compunerea la engleză unuia din ei doar pentru că el era foarte priceput la asta. Holden nu-și înțelege profesorii, dar merge să viziteze unul din ei când e bolnav, leagă prietenii cu ei, le recunoaște meritele și dacă e ceva de respectat la ei, respectă. Holden crede în prietenie, crede în familie, nu vrea să-i rănească. O iubește pe Phoebe, sora lui mai mică, din ultimii bani îi cumpără un CD (care nu se inventase inca deci era disc :)10x Radu) cu muzica preferată, spune că e foarte inteligentă și adorabilă. Și sentimentul e reciproc. Îi pare rău pentru mama lui care suferă enorm pentru că în urmă cu ceva vreme și-a pierdut un copil. Și Holden și-a pierdut un frate, e extrem de afectat dar pare că vrea să treacă peste, evident nu e foarte ușor, sechele au rămas. Holden e foarte inteligent, dar își cunoaște limitele, citește mult dar numai ce-i place, e genul care nu știe ce vrea de la viață, dar știe ce nu vrea și asta e destul de important. Dacă vorbește prostii e pentru că și-a dat seama că numai așa poți comunica cu unii, dacă minte e pentru că viața se cere de multe ori mințită pentru a descoperi adevărul, iar dacă înșală e pentru că numai așa poate descoperi când este înșelat.
Într-un mod extrem de ciudat, poate numai pe hârtie, (cine știe?) Holden s-a reabilitat în ochii mei imediat după ce a decăzut, are acestă capacitate extraordinară de a te face să-l ierți când nu ar merita și de a te înduioșa când ar trebui să-l spulberi în bătaie. De multă vreme nu a mai trezit în mine un personaj atâta afecțiune ca Holden, e genul acela care se lipește de retină și suflet, nu-l poți uita. El nu vedea viața simplu, chiar din contră, dar părea că faptul de a nu-i pasă de ea îl făcea mai liber, viața se simplifica într-un stil ciudat, chiar dacă la două minute după, el era deprimat că o văzuse și o trăise astfel.
Finalul poveștii e emoționant, Holden se întoarce acasă, recunoaște că fusese exmatriculat, rămâne lânga surioara sa și la fel de senin își face alte planuri: va merge la altă școală, se va gândi mai bine ce va face cu viața lui, etc (dar nu cred că la modul serios). Bucuria fără margini a venit însă din felul inocent în care și-a dat seama că-l iubește sora lui, din fericirea imensă pe care a simțit-o privind-o învârtindu-se în carusel, adică din lucrurile simple pe care doar un om cu inimă mare (indiferent cum ar fi el în rest) le poate simți.
Poate că Holden e un șmecheraș sau ceva (vorba lui preferată, un fel de tic verbal pentru mine înainte de a citi cartea) dar e un șmecheraș prea tare pentru a nu-l iubi. Poate am eu o problemă sau ceva :))