Mi-a dispărut mătura


Şi nu e replică dintr-un banc cu vrăjitoare laughing
Stam la parter, dar unul mai înalt aşa, însă nu pe atât de înalt pe cât ne-au zis cei de la agenţie când ne-am cumpărat apartamentul. Ei bine, deşi mă feresc că las ceva pe balcon care ar putea fi şmanglit am lăsat totuşi mătura de exterior care am constat ieri că a dispărut, probabil când am fost noi plecaţi în vacanţă.
Întrebare: De ce naiba ar fura cineva o „mătură”?
Bun, pornind de la asta şi ca să nu mai aprofundez oricum un subiect fără sens, trec la leapşa primtă de la Ana-Maria, care se referă la o listă cu lucrurile care nu-i plac. Cică ar fi fără număr, dar nu vreau să mă apuce seara scriidu-mi frustrările.
Şi totuşi sunt atât de multe lucruri care nu-mi plac că sunt curioasă unde o să mă opresc happy
Deci first of all nu-mi place ca cineva să mă fure (fie o mătură, fie o idee), mi se pare o josnicie peste măsură.
Apoi nu-mi place să fiu minţită, e o desconsiderare peste care nu pot trece. Peste un adevăr oricât de dureros trec, dar peste o minciună, foarte, foarte greu.
Detest răutatea, mai ales cea care vine în mod gratuit, nu o pot pricepe şi mă dezgustă total.
Mă enervează persoanele tot timpul pachet de nervi, pe lângă faptul că ratează multe lucruri bune pentru ele, le fac viaţa imposibilă şi altora (mă încadrez uneori, oups)
Mă termină încăpăţânaţii, care deşi ştiu că nu au dreptate o ţin pe a lor, descurajant de-a dreptul.
Cei care întârzie tot timpul, mi se par în primul rând neserioşi, Clau le spune chiar retardaţi uneori, dur dar hmmm….
Şi nu în ultimul rând mă distruge pisălogeala curată de care nu am nevoie din partea nimănui.
Ufff, m-am oprit la timp, dar o pasez mai departe lui Luci care ştiu că se plictiseşte, că e luni, că nu are chef azi, etc. Oricum mai am una pentru tine, dar las să mai treacă ceva zile winking

Pietre pentru templul meu

…da, e numele primului volum de aforisme al lui Lucian Blaga, dar nu mă apuc să vorbesc despre volum căci l-am citit de multă vreme, însă titlul lui continuă să însemne mult pentru mine…
Azi vă vorbesc despre pietrele pe care le culeg uneori pentru „templul meu”.
De exemplu ieri a fost o zi în care chiar am simţit că am adunat multe pietre, acum rămâne de văzut dacă o să le şi folosesc pe toate în construcţie.
Din motive de „mers la gară cu maşina” m-am trezit la 5 şi nu m-am mai culcat chiar dacă la 7 eram deja înapoi acasă. Am mâncat puţin căci pentru a mia oară am realizat că dacă nu faci nimic fizic, consumul psihic nu-ţi cere de mâncare, deci supă aproape rece şi chifle cu salată de vinete e tot ce am savurat.
Mi-am făcut curaj şi am scris pe blog despre „Translatorul” ce mă urmăreşte încă. Am pus carte în bibliotecă abia pe seară când am realizat că până şi deşertul de pe copertă mă copleşeşte.
Am rămas datoare cu ultimele episoade din sezonul 5 de Greys Anatomy aşa că fiind singură acasă mi-am permis luxul de a viziona vreo 3 (mai am 3 şi gata poate să înceapă sezonul 6 acum în toamnă că eu sunt la zi). Din nou pentru a mia oară m-am întrebat că mă face să iubesc atât un serial care oricând poate să ducă la depresie!?! Da, ştiu că e doar un serial că doar de aia mă mir că îmi transmite atâtea (bine că uneori mă umflă şi râsul şi mai contrabalansez sentimentele, balanţă, deh…cândva îmi plăcea zodia).
Odihna din ultima lună m-a făcut să iau o decizie înţeleaptă şi să mă apuc să şi scriu la lucrare nu doar să mă lamentez. Uimire pe mine că am scris 9 pagini şi nici nu ştiu cum a atrecut timpul. Hărnicia nu s-a oprit aici şi am recitit pasaje din Blaga „Trilogia Valorilor” pe care să le includ în lucrare. Şi aşa m-a apucat ora 23 şi nu mi-a venit să cred. Mi-am făcut un ceai verde şi se poate ca din cauza lui somnul să fi fugit de tot. Dacă nu era durerea de spate cred că mă prindea dimineaţa pe scaunul de la calculator, ceea ce nu-mi stă în fire. Aaaaa!!! după 23 mi-am găsit sezonul 8 din 7th Heaven, dacă aveam cu cine cred că şi sărbătoream asta, iar apoi mi-am „oficilaizat” şi eu relaţia cu Bookblog cum zicea Jane (pe care apropo cu ocazia „bookblog” am văzut-o şi în poză, că până acum era doar un blog, acum e şi o „imagine”, tare drăguţă domnişoara) ;)
Bun. Ora 23:50 eram în pat big grin (să mă culc ce naiba doar nu vreau să fac 24 de ore de când m-am trezit). Butonez, n-am mai făcut asta de secole, dau de Antena 2, jur că nu ştiam că avem programul ăsta. Anul trecut când stăteam la garsonieră îmi mai alungam tristeţile şi plictiselile cu anumite talk-show-uri despre nimicuri. Aseară Cristi Brancu (mă tot întreb de ce mă irită vocea lui).
Pun pe Eurosport, o alegere mult mai bună. Aici Campionatul European de Echitaţie de la Windsor, proba de dresaj, foarte interesant, iar caii nişte exemplare care realmente străluceau, nu am văzut niciodată animale mai frumoase şi mai graţioase. Gata, am hotărât tre să merg să văd un centru de hipism, poate chiar să iau căteva ore de echitaţie. Dar când, iar planuri şi e deja foarte târziu. Văd că a început US Open, yeeeyyy, am şi uitat.
Am adormit pe Eurosport cu melodiile alea faine pe care caii îşi făceau numerele. Linişte totală.
Mi-am adus aminte de ce zicea un prof de-al meu din facultate: „Realizezi cine eşti după lucrurile pe care le faci atunci când eşti singur, după gândurile pe care le ai când eşti numai tu şi cu tine.”

Nu cred că ne vom opri niciodată din a aduna pietre.

Translatorul, Daoud Hari, Africa


În următoarele rânduri voi vorbi despre poate cea mai cutremurătoare carte pe care am citit-o până în prezent. Ea face parte din colecţia Cărţile adevărate a editurii Alffa, dar despre editură şi această colecţie inedită o să vorbesc într-o altă zi.
Translatorul, cartea sudanezului Daoud Hari este o mărturie copleşitoare despre genocidul care continuă să aibă loc în acea parte de lume, despre încălcarea fragrantă a drepturilor omului şi despre nişte fiinţe care deşi au rămas în viaţă sunt ale nimănui. Sunt oameni fără trecut şi fără viitor, sunt copiii aceia pe aceia pe care-i vedem murind de foame cu capetele mult mai mari decăt corpurile, copii care se pare că ajung aşa în câteva zile nu într-un timp îndelungat cum am crezut eu.
Relatarea lui Daoud începe abrupt dar te lămureşte repede despre genul de aventură pe care-o vei trăi în cele 190 de pagini. Făcând parte din tribul Zaghawa tras din regiunea Darfur (partea occidentală a Sudanului), tânărul Daoud are parte de un singur noroc: este trimis să înveţe la o şcoală construită de englezi într-un oraş mai mare din Sudan. Aici prinde destul de bine engleza dar şi araba, fără să ştie că acestea limbi practic vor fi cele care îl vor ţine în viaţă. Fără nicio perspectivă pleacă apoi în Israel să lucreze , dar printr-un concurs de împrejurări tare nefericte ajunge închis în Egipt şi se şi vedea trimis în Sudan şi condamnat la moarte. Nu a fost însă să fie aşa şi ajunge acasă la ai săi teafăr dar exact în zilele în care satul său este complet distrus de bombardamente.
Dacă la început nu înţelegeam nici eu cine cu cine se bătea acolo, am dedus că cel care a preluat puterea în Sudan, Hassan Ahmad al-Bashir a instaurat un regin violent şi extrem de sever, astfel că grupurile de rebeli au început să folosească şi ele forţa şi chiar să vorbească despre independenţa Darfurului. În acest context guvernul sudanez a dat undă verde miliţiilor să-i „aranjeze” de rebeli. Situaţia creată a dus la mii de morţi, răniţi, femei si copile violate, vieţi distruse şi refugiaţi care nu mai au nicio speranţa că vor reuşi să ajungă pe meleagurile lor.
Singurul lucru bun pe care Daoud l-a putut face a fost să reauşească să plece în Ciad (ţara vecină), să-şi facă rost de acte false şi să încerce să ajute cum poate tragica sitaţie în care s-a ajuns. Folosindu-se de limbile pe care le ştia ajuta diferiţi jurnalişti să ajungă la locurile masacrelor şi să relateze de la faţa locului, în felul acesta mobilizau alte state pentru ajutor. Întâlnind reporteri ai BBC, CNN, National Geographic şi mergând cu ei înapoi în Darfur, Daoud îşi risca viaţa enorm pentru acestă cauză, dar ştia că altă soluţie nu are. Considerat de mulţi spion şi trădător, ajunge în închisori unde crede că nu va mai apuca ziua următoare, dar mereu şi mereu ceva îl ajută să scape, pentru că aşa cum spune un vechi proverb african Dacă D-zeu se hotărăşte să-ţi rupă un picior, o să te înveţe cel puţin să şchiopătezi.
Datorită relaţiilor pe care singur şi le face în străinătate reuşeşte cu ajutorul prietenilor să părărsească Africa şi să ajungă în USA de unde continuă să fie o voce valoroasă în apărarea Darfurului, chiar dacă disputele continuă încă, chiar dacă oamenii mor în continuare, chiar dacă un singur om duce după el în viaţă imagini cumplite ale propriului popor aflat într-o agonie care pare că nu se mai termină. Dar aşa cum spune chiar el Dacă vrei să faci ceva în viaţă trebuie să fii mai puternic decăt frica.
Am terminat cartea ieri dar mi-am mai lăsat răgaz o zi să-mi trăiesc liniştită frustarea de a nu putea face nimic pentru acei oameni care au avut doar neşansa de a se naşte acolo. Ei mor fără nicio şansă în timp ce noi ne chinuim zilele cu inutilităţi cum ar fi lipsa banilor (că nu avem câţi am dori), sau jobul de rahat (că nu facem ce ne place), sau că Madonna nu s-a ridicat la aşteptările românilor în concertul la Bucureşti (mi-e silă de subiect), aşadar la noi e o chestiune de gust, la ei e o chestiune de supravieţuire.
Pentru o mai bună înţelegere a contextului ataşez harta Africii. Sudanul e chiar sub Egiptul pe care noi europenii ne dorim cu ardoare să-l vizităm. Partea ocidentală e ceea ce se numeşte „tragedia” Drafur.

Top 10 best animated movies…

…pe care le-am văzut și despre a căror poveste pot emite o părere. Sunt convinsă de subiectivismul acestui post așa că dacă v-au plăcut mai mult altele care nu se regăsesc aici sunteți liberi să vă exprimați și chiar să-mi recomandați happy
Cu greu am făcut topul pentru că am văzut o grămadă de filme de desene animate, iar pe lângă asta mai am în cap o groază de clipuri cu alte filme de desene pe care nu le-am văzut, dar care promit mult.

1. ICE AGE
Mai ales primul din serie este o comoară, cel puțin mie mi-a redefinit desenul animat, cum trebuie să arate și mai ales cât de atrăgător trebuie să fie. Și nu în ultimul rând mi-am dat seama ce fericire pe copii să vadă așa culori și personaje drăguțe pentru că din păcate sunt foarte multe desene animate care îi sperie pe micuți pur și simplu. Din păcate Ice Age 2 a fost puțin mai slab, dar și-au revenit cu ultimul pe care-l făcură și-n 3D, superb ce mai.

2. FINDING NEMO
„And now what?” așa se încheie poate cel mai bine lucrat desen animat ever. Câștigător de Oscar și alte sumedenii de premii, acest film m-a încântat pur și simplu. Povestea este fascinantă, dragostea părintească amestecată cu aventura este extraordinară, în plus cam tot ce ține de lumea asta acvatică îmi place foarte tare, poate dacă ar fi mai accesibile scufundările aș fi intrat de mult în adâncuri, eh nu-i timpul pierdut, că-mi doresc.

3. HAPPY FEET
Niciodată nu mi-am dorit mai mult o jucărie de pluș ca după acest film. Un pinguin mic și pufos pe care să-l pot ține în brațe. Superb și acest film, din nou aventură, și din nou culori fenomenale, unde mai pui muzica excelentă și coregrafiile alea mișto ale pingiunilor. Emoționant din nou, chiar cred că cei care scriu poveștile astea vor să-i facă pe copii mai buni, să uite băiețeii de bătăile între soldăței și fetițele de Barbie alea aproape pornografice.

4. WALL-E
L-am văzut într-un moment al vieții când chiar mi-a mers la suflet. Unele faze le-am văzut prin ochi de copil, altele printre lacrimile copilăriei trecute. Ochișorii ăia ai roboțelului nu cred că am să-i uit în veci, atâta liniște mi-au dat și așa de tare m-au răscolit că dacă se vindeau pe undeva roboței din ăia luam vreo doi acasă sigur și poate și o Eeeeevvvaaaa.

5. THE LITTLE MERMAIDE
Asta nu putea să lipsescă, doar cred că fiecare fetiță a visat la Ariel, la costunul ăla cu coadă și la părul ei roșu ca focul. Apoi unele fete mai norocoase au primit păpuși Ariel, vai ce-mi mai trebuia și mie…Filmul a fost detul de curajos și tocmai de aceea a avut și un asemea succes.
N.B Ca premiu în clasa a I a sau a II a am primit o cărticică cu Ariel, ce bucurie pe mine.

6. BROTHER BEAR
Dacă n-ați mai plâns de mult vedeți Brother Bear, e poate cea mai cea poveste dintre toate, un copil ar avea multe învățat și chiar cred că le-ar învăța fără să se chinuie pentru că filmul induce și a numită stare pe lângă poveste. Cred că va fi printre primele filme de desene animate pe care o să i le arăt copilului meu.

7. SPIRIT
Desenele cu căluțul cel viteaz le-am văzut în urmă cu 3-4 ani, dar pentru acest film e OK și să-l vezi mai târzior așa ca mine. Coloana sonoră de 5 stele semnată Brian Adams îți rămâne în minte orice ai face. Eu foarte des fredonez „Here I am…this is me…”

8. SHREK
Mi-a plăcut doar primul film din serie. Poate pentru că l-am găsit mai atipic și oarecum extrem de optimist. Al doilea m-a dezamăgit iar la Sherk 3 nici nu m-am uitat deși poate ar fi vremea și l-aș gusta altfel. Oricum și aceste filme transmit subliminal o ideea bună de luat în seamă și anume frumusețea sufletului care primează în fața unei înfățișări care nu corespunde cu standardele impuse. De apreciat și umorul fin, iar pentru Donkey, nota 10 „Are we there yet? Are we there yet?”

9. RATATOILLE
Alt film despre vise și imposibiliatea lor, dar sunt niște desene animate așa că ce naiba? Se poate orice, cum adică să nu poată deveni un șobo un bucătar periceput? Ideea este fanstastică și-ti vine întrebarea „cum naiba s-au gândit la așa ceva? Paris….frumos de tot. Alt laureat cu Oscar dacă nu mă înșel chiar în 2008.

10. KUNG FU PANDA
Ultimul desem animat pe care l-am văzut și care evident mi-a plăcut a fost acesta. Se poate râde cu lacrimi la el, dar pot apărea lacrimi și din alte motive. E foarte fain și trebuie văzut de cei care apreciază desenele… și artele marțiale happy

N.B. Acu’ 3 ani eram la Timișoara în camera de cămin a unei prietene și tocmai îi spuneam să-mi dea toate desenele animate pe care le are. Prietenul colegei de cameră văzându-mă așa trecută de 20 de ani mă întrebeă pentru cine la iau… de parcă nu era evident că pentru mine. Și zic: „Pentru mine” (că doar nu pentru cei trei copii care mă așteaptă acasă).
Reacția dânsului m-a amuzat peste măsură căci era extrem de serios: „Da tu te mai uiți la desene animate?” Ce răspuns să dai la această întrebare?

Acest post e „tot” pentru copilul din mine și sper că și pentru cel din tine, care citești aici.

Veronika se hotărăște să moară


În primul rând doauă precizări:
1. Această carte i-a fost recomandată lui Clau și colegilor săi de către proful lor de psiho din facultate.
2. Acest post nu va fi despre valoarea cărților lui Coelho, sau despre popularitatea lui ci despre această carte și ce transmite ea.
Bun…deci mi-a plăcut cum a început această carte, abrupt și simplu. Pentru că nu era mulțumită de nimic ce se întâmpla în viața ei, Veronika, o tânără de 24 de ani din Slovenia hotărâște să înghită niște pastile crezând că așa se poate sinucide cel mai ușor. Planul nu îi iese deoarece în stare de inconștiență fiind este găsită de cineva, iar când se trezește surpriză…nu murise ci era legată de un pat în deja celebru în țara sa spital de nebuni Villete. Aici află foarte repede că datorită medicamentelor pe care le-a luat inima ei a fost foarte afectată și probabil în câteva zile va înceta să mai bată.
Cu acestă sentință deasupra capului primul ei gând este să încerce din nou să se sinucidă, dar văzând că nu are cum să-și procure alte medicante pe care să le înghită se resemnează și gândește că oricum dacă e pe moarte așteaptă lin să-i vină sfârșitul. Între timp însă cunoaște și alte persoane aflate în acel spital, află despre nebuniile și viețile altora, cunoaște oameni noi care își acceptaseră nebunia ca pe ceva diferit și nimic mai mult. Crizele de inimă o fac să simtă moartea tot mai aproape, dar culmea pe zi ce trecea realiza că trebuie să se bucure și să profite tot ma tare de clipele care îi mai rămăseseră. În aceleași momente persoanele cu care legase o anumită legătură în spital, motivate de cazul ei iau decizii importante în ceea ce privește propria lor viață, astfel că unii decid să se întoarcă la famiile lor, iar alții decid să facă în viața care le-a mai rămas de trăit ceea ce nu avuseseră curajul să facă niciodată.
În tot acest peisaj Veronika se reapucă să cânte la pian și să simță viața sub alt chip prin schizofrenicul Eduard, fiul unor diplomați, singura persoană care o asculta cântând la pian în fiecare noapte. Ce se va întâmpla într-un final nu divulg, dar cartea e permisivă și interpretaivă, așadar poate va surprinde poate nu. Pe mine nu m-a suprins, dar m-a făcut să mă gândesc la felul în care reacționează oamenii la stimulii vieții, dar și la apropierea morții. Concluzia am tras-o pe la pagina 82 deși cartea are 207 pagini, și anume „Oamenii cu cât pot fi mai fericiți, cu atât rămân mai nefericiți.”
Totuși Veronika nu s-a încadrat în tipologia sinicigașilor desăvârșiți care fără pic de altruism decid să spună stop. Ea s-a gândit care metodă de aș lua viața ar fi mai puțin terifiantă pentru părinții ei (știu că sună ca naiba, dar înclin să-i dau dreptate că tăiatul venelor, ștreangul sau aruncarea de pe clădire oferă imagini mult mai șocante decât un trup inert cu puține spume pe la gură create de medicamentele îngurgitate). Pe lângă asta faptul că ea nu avea nicio supărare clară ci doar o dezamăgire permanentă față de viața ei o face mai vulnerabilă , dar în același timp mai indecisă.
În altă ordine de idei aș spune la fel ca Schopenhauer că oamenii sunt mult prea lași ca să se sinucidă, dar cu toate astea sunt foarte mulți care o fac fără justificare, sau cel puțin noi cărora ne e frică, nu avem curajul să găsim nici măcar justificarea lor. Dar „Cum să-i judeci, într-o lume unde oamenii încearcă să supraviețuiască cu orice preț pe cei care hotărărsc să moară?”
NU aștept un răspuns sad
P.S. A apărut ecranizarea cărții, pe care aș vrea să o văd cu Sarah Michelle Gellar în rolul principal. Vezi aici.

O călătorie de mii de mile începe cu un pas

Jose Ortega y Gasset spunea: „Excursia este o vânătoare de peisaje.” Inspirată de acest citat privirea mea caută mereu ceva frumos în fiecare colț de natură în care ajunge, în fiecare oraș pe care îl descoase și-n fiecare lucru pe care îl întâlnește. La fel ca în viață suntem după spusele lui Nelson Richard DeMille, cu toții pelerini aflați în aceiași călătorie, doar că unii au hărți mai bune. Și cum hărțile mai bune se cumpără cu bani mai mulți și se obțin prin influență mai mare, iar eu nu cam am nici de una nici de alta, am o sursă sigură de informare (după net) așa zisele „Enciclopedii de călătorie”. Le vânez în librării și mă uit pe ele aproape de fiecare dată. Sunt fantastice și culmea, nu mă fac să mă simt frustrată ci îmi dau speranțe că va veni și ziua când privirea mea va cuprinde peisajul resprectiv/orașul/obiectivul pe de-a-ntregul, nu doar în poză.
Am ales câțiva dintre acești prieteni cu care mă întâlnesc în taină și pentru posteritate îi las și la mine pe blog.

1. Seria „100 cele mai frumoase orașe/catedrale etc. din lume” din care sunt fericita posesoare a catalogului cu cele 100 cele mai cele orașe (cadoul de ziua mea de acu’ 2 ani, cred). Este cea mai răsfoită carte din casă și de mine dar cred că și de musafiri. Pentru mine e prețioasă din multe puncte de vedere, dar din păcate nu include niciun oraș din România (poate nici nu mă așteptam).

2. Următoarea pe lista de achiziții (doar că e cam tot de 2 ani următoarea) e „1000 de destinații de vis” pe care și azi am luat-o în brațe la standul de cărți din Cora. Costă cam 100 de lei și nu mi-am făcut încă curaj să o iau, dar nu știu cât mai rezist. Mai mult ca sigur îmi va popula câteva zile în care voi dormi cu ea pe noptieră deși nu-i micuță deloc happy

3. Din seria Ghidurilor turistice vizuale am descoperit „Călătorii în orice anotimp” o carte colorată de la copertă la înterior, totul e viu și te îndeamnă la visare. Asta parcă e mai puțin răsfoită pentru că am descoperit-o în Diverta la Iulius Mall și nu prea aveam unde să stau să o „frunzăresc”, dar cum o mai văd și am un pic de timp a mea e.

4. Cea mai recentă dintre ele e „Drunuri de vis-Cele mai frumoase rute ale lumii” care sună dumnezeiește fără să o mai deschizi. Și pentru că azi în Cora am avut oleacă mai multă vreme am deschis-o și DA, o vreau și pe asta de nu mai pot.

Dacă e și ăsta un fel de călătorie atunci pot să am parte de ea mai des, dacă nu mă îmbăt cu apă rece, ceea ce facem toți în multe și diversificate direcții, dar măcar visarea e gratis sau cel puțin costă cam 100 de lei happy

Când ți-e dor de MARE…

Partea a doua a vacanței a fost formată din 5 zile la Constanța-Mamaia (cu tot cu drum) și 5 zile la Ineu (iarăși cu tot cu drum).

Am pornit din Cluj pe 14 august la 8 dimineța cu mașina din dotare (pe care o felicit cu acestă ocazie căci cred că s-a comportat mai bine ca mine) pe ruta: Cluj-Turda-Câmpia Turzii-Luduș-Tg. Mureș-Sighișoara-Rupea-Brașov-Teliu-Întorsura Buzăului-Nehoiu -(Barajul Siriu)-Berca-(Vulcanii Noroioși)-Buzău-Mihăilești-Urziceni-Slobozia-Hârșova-Ovidiu-Constanța. Am ajuns la Constanța la ora 23:30 asta după ce am făcut și vreo 4 opriri de masă și tras sufletul, dar și ocolul de cam 25 de Km de la Bârca la Vulcanii Noroioși. De condus fără opriri să tot fi fost vreo 12 ore.
La Constanța am fost cazați la un apartament de 3 camere cam la jumate de oră de mers pe jos de plajă. Proprietarul e un tip de nota 10, ne-a sunat, ne-a așteptat, iar apartamentul arăta exact ca pe site-ul unde l-am găsit. Nu am nimic, dar absolut nimic de reproșat cazării, 750 de lei pe 4 nopți și 3 zile pentru 5 persoane. Recomand călduros cazarea la apartamente în locul hotelurilor sau pensiunilor care la aceleași condiții au prețuri cel puțin duble.
Pe 15 și 16 august am făcut plaja la Constanța pe plaja Modern, care după cum spun localnicii nu e atât de aglomerată ca în stațiuni pentru că turiștii nu știu de ea. Dar eu pot să vă spun că e frumoasă și are de toate. În plus prinzând și 15 august acolo, Ziua Marinei, am văzut multe din demonstarțiile aerine direct de pe plajă, iar seara focul de artificii din port. Apa mi-a plăcut mai mult a doua zi când a fost mult mai caldă și a avut și câteva valuri drăguțe pe care am plutit cu salteaua.
A treia zi pe 17, am plecat la Mamaia cu autobusul descoperit, etajat întocmai ca cele londoneze. Prețul biletului a fost de 3 lei/pers indiferent de locul în care urcai sau coborai. Noi am ales traseul cel mai lung în poate cea mai puțin aglomerată zi din săptămână- lunea. Apa a fost poate puțin mai rece și valurile mult mai mari, dar din păcate și destul de murdară, cu multe alge, scoici la mal și pietricele care îți distugeau tălpile. A compensat însă nisipul extrem de fin și aproape alb. Ne-am încheiat ziua la Mamaia cu o plimbare cu telegondola 10 lei/pers doar dus, iar apoi am luat masa la „Cetate” un local deloc ieftin, dar care măcar avea mâncare bună.
Spre deosebire de zilele din Italia care au fost la „foc continuu” zilele de la mare au fost mai relaxante, mai liniștite, cam așa cum ne-am dorit defapt. Singura treaba eventual obositoare a fost drumul , dar nici el așa de obositor precum ne-am fi așteptat. Oricum dacă nu era Luci și Erika care au venit cu ideea noi săltam bălăceala anul acesta. Dar a fost bine…
Am pornit înapoi marțea și pentru că traseul ales la venire a fost o soluție numai pentru a evita eglomerația exagerată de pe autostradă, la întoarcere am venit prin zonele vizate și am intuit bine căci a fost foarte lejer. Astfel că am ales traseul: Constanța-Cernavodă-București (A2)-aici foarte nașpa am făcut 2 ceasuri pe centura Bucureștiului căutând intrarea pe (A1), apoi am continuat-București-Pitești (A1)-Râmnicu Vâlcea-Călimănești-Căciulata-(Cozia-Valea Oltului)-Sibiu-Sebeș-Orăștie (unde am văzut cel mai frumos apus de soare din ultima vreme)-Deva-Mândruloc (unde ne-am lăsat prietenii)-Arad-Ineu (sosire acasă ora 00:15). La Ineu am stat până ieri și am prins o vreme foarte faină. Nu am făcut altceva decât să mănânc, să dorm și să stau cu ai mei, și cu pritenii. Într-o zi, mai exact vineri m-am simțit foarte rău, dar atrecut, nu mai contează.
Acum chiar e gata vacanța. Clau a început serviciul, eu ar trebui să mă urnesc pe la școală și să mă apuc de lucrările mele. Când ziua scade și răcoarea crește pentru mine edeja toamă. Fain de tine Tomata că iubești toamna, aș vrea și eu, dar uite că nu pot. Aștept iarna cu sărbătorile, perioada aia mă va umple iar cu bucurie.

Pozele de pe drum și de la mare AICI.

P.S. Melodia Mădălinei mi-a răsunat în cap toate zilele cât am stat la mare, dar pentru că nu mai știam cum se numește am căuta ceva vreme până am dat de ea happy