Maramureș plai cu flori

Nici vorbă să-mi revin, ba mai mult oboseala mi-a provocat o reală criză de râs de care abia acu’ 5 minute am scăpat, dar mă doare stomacul de la ea de nu-i adevărat. În fine…
Tabăra din Maramureș-Țara Lăpușului a venit pe neașteptate. Sâmbătă după susținerile tezelor doctorale la care am luat parte, am fost din nou chemați la tabăra de vară de la Lăpuș. Recunosc că dăcă nu era Laura (colega mea de suferință) nu aș fi mers, dar așa cu încă trei colegi care aveau plan de mers încolo am zis “de ce nu?”. Și astfel duminică la prânz am plecat spre Lăpuș. A fost pentru prima dată în ultimul an când am admirat și eu peisajul din dreapta, asta pentru că Laura a decis să mergem cu Nova ei care are portbagajul mai mare decât Kia mea (inspirată alegere recunosc).
Drumul până la Lăpuș se face în mod normal în 2 ore jumate, dar pentru “fumăcioșii” din spate a trebuit să oprim ca pentru copiii mici pe care-i scapă des la WC :)) și astfel am făcut vreo 4 ore, norocul nostru cu ploicica de dimineață care nu a îngăduit totuși 35 de grade.
Deși inițial am zis că o stăm la pensiune, prețul și natura ne-au făcut să alegem cortul. Eu nu am cort (decât la Ineu unul din ăla de prin ’93, mare, de 6 persoane, cu o mulțime de bețe), deci iar am avut noroc cu Laura care are cort de 2 persoane+ sac de dormit pentru moi ca să nu îngheț, oricum și așa am făcut noaptea țurțuri :D
Duminică seara a fost foarte interesantă. Am avut proieție de film și astfel am văzut o super producție “Before the Devil Knows You’re Death” cu Ethan Hawke și Philip Seymour Hoffman, numa bun de văzut la marginea pădurii și la 12 noaptea. Apoi evident discuții și râs de pomană ca în mai toate cazurile de acest fel. Noaptea nu are rost să spun ce am suferit că nu m-a ținut nimeni în brațe :P că mi-a fossst un friiiggg. Dar pe la 8 dimineața s-a pus o căldură că nu se mai putea sta în cort, nu mai aveai aer, deci trebuia să ieși.
Luni am vizitat Tg. Lăpuș un oraș puțin mai mare ca Ineul, dar lăsați-mă să spun că și mai urâțel/murdărel și extrem de aglomerat și valea de la Răzoare care e splendidă, dacă ar fi fost după mine acolo mi-aș fi mutat cortul, dar nu a fost :(
Întorși în tabără am luat-o la pas prin Cheile Lăpușului, o frumusețe unde “mâna omului nu a pus niciodată piciorul” ca să zic așa, în sensul că mediul natural nu e disturs, iar singurii care mai dau pe acolo sunt pescarii înrăiți și turiștii curajoși (nu că ne laud). La un moment dat, râul Lăpuș este îngrădit de niște stânci care intră în apă dând o alură de iceberg înegrit de timp, care în schimb a servit ca trambulină pentru nebunii grupului. Luni nu am intrat în apă pentru că mi s-a părut rece, dar mi-am luat revanșa marți când m-am întors acolo și n-am mai rezistat, era prea frumos locul și apa ca să nu mă bucur de ele. M-am întors cu papucii cam rupți și picioarele cam ferfeliță. Noroc că altă treabă decât statul lângă foc n-am avut în seara aia.
Marți, după o mică conferință de dimineață despre “Formele nebuniei la Platon și “Materia la Plotin”, am jucat badminton până nu mi-am mai simțit mâinile, că deh dacă picioarele îmi erau gata de ce să nu mă doară fiecare oscior? Apoi a urmat cea mai faină parte a excursiei: urcarea spre cascadă. Fără cuvinte, am făcut și poze, dar nu se compară, mi-a plăcut prea mult. La întoarcere eram chiar terminată, cred că m-am prăbușit undeva la soare, nu mi-a mai trebuit, nici să mămânc, nici apă, nici altceva.
Ne-am strâns tabăra și am plecat acasă, cu un oarecare regret, evident. Dar se va ține și la anu’ poate tot aici (unde by the way se ține de 14 ani) ori ne vom gândi la alte locații.