I’m part of history


În 24 martie mi-am lăsat numele să fie dus pe Marte, din câte am înțeles din România nu suntem foarte mulți :D
Cine mai dorește sau mai poftește poate intra pe site-ul NASA site dedicat exlusiv viitoarei misiuni cu ținta Marte și se poate înscrie acolo. Mie mi s-a părut interesant :)

Actorul, "domnii" și ardelenii

27 Martie-Ziua Internațională a Teatrului m-a adus la Teatrul Național din Cluj Napoca din două motive: Florin Piersic și inegalabilii Emil Hurezeanu și Cristian Tudor Popescu. A fost prma dată când i-am văzut live și am rămas încântată de seara extrem de “culturală” la care am luat parte.


Florin Piersic a apărut pe la ora 17 în sala ridicată în picioare. Înalt, este fără îndoială genul de persoană care umple încăperea în care intră chiar de s-ar afla singur. Pe scenă a stat alături de directorul Teatrul Național din Cluj, profesorul și scriitorul Ion Vartic, care văzând avântul cunoscut al actorului l-a lăsat să se desfășoare în voie depănând amintiri de pe vremea când făcea figurație pe aceeași scenă, de când a debutat și câte și mai câte întâmplări haioase, marca Florin Piersic. Cam două ore ne-a încântat “Florinel” și cred că ar mai fi stat dacă nu trebuia să meargă la Teatrul din Turda pentru o premieră unde au fost invitați mai mulți actori.
Piersic-ul părăsește sala în ropote de aplauze mai pupând pe una sau alta în stilul caracteristic, nu înainte de a se transforma pe scenă în personajul pe care îl interpretează în piesa regizată chiar de el “Logodnicele aterizează la Paris”. O să joace piesa la Cluj chiar în aprilie.
După o pauză de aproximativ jumătate de oră pe aceeași scenă au urcat Emil Hurezeanu, Cristian Tudor Popescu și o suită de intelectuali clujeni de la Ion Pop-diretorul revistei Echinox, Ion Mureșan-direcorul revistei Verso sau directorul de la revista literară Steaua, Adrian Popescu. Inițial s-a dorit ca după câteva minute de discuții cu publicul să se transmită direct pe Realiatatea emisiunea lor “Cap și pajură”, dar si-au dat seama la timp ca o transmisiune în direct ar fi fost imposibilă cu atât mai mult cu cât dialogul cu noi trebuia să fie cât mai viu. S-a renunțat la idee, dar asta nu a făcut decât ca seara să se transforme într-un dialog între poate cei mai de seamă intelectuali ai timpului nostru. Era imposibil să nu te simți cu câteva trepte mai sus față de cel care ai intrat acolo. A fost frumos, deosebit, încântător, memorabil…


S-a mers de la politică la literatură, la condiția intelectualului român, la Clujul cum este acum și cum a fost cândva, la diferențele între ardeleni și “mitici”. Pe alocuri ironică, pe alocuri extrem de serioasă, poate cinică uneori, întâlnirea a avut chiar de toate.
Cristian Tudor Popescu (care într-un mod inedit îmi aduce aminte de profesorul meu de Limba Română, domnul Cosma, care din păcate nu mai este printre noi) s-a autointitulat, cu un vers din Hureazeanu “ultimul clovn al acestei societăți”, clovnul însă este un domn, mare domn, chiar dacă îmbrăcat în blugi și cu papucii nefăcuți, chiar dăcă are ochii adânciți în cap de nu le poți distige culoarea nici de aproape, chiar dacă e mai mic și mai gârbovit decât îmi imaginam, este o prezență la înalt nivel. Ce să fac dacă îl apreciez?
De cealaltă parte Hurezeanu, pe care nu îl apreciez mai puțin, dar pare mai controversat și implicit mai greu de citit, pare un domn fără să-și deschidă gura, cu ceasul, verigheta și butonii strălucind, cu pantofii fără șireturi strălucind, cu meticolozitatea strălucind…până târziu în noapte.
Pe la 23 s-a terminat întâlnirea căreia Hurezeanu i-a pus capăt, pentru că probabil am fi rămas în sală până dimineată.
O să închei cu niște cuvinte chiar din Hurezeanu care mi-au plăcut pentru că au descris perfect seara la care am luat parte: “Sigur…viața trece, dar nu oricum…”

Places I like

Răzvan Marc, realizatorul şi prezentatorul de la BAZAR, creatorul CLEVER TRAVEL şi-a făcut blog, iar eu abia acum am descoperit. După ce m-am plimbat prin postările lui, prin locuri super pe unde are norocul să ajungă, am dat peste un post unde a făcut un TOP 10 al locurilor care-i plac la nebunie. El chiar are ce să scrie, pentru că a văzut cam tot GLOBUL şi nu exagerez, dar ce mi-a plăcut e că a dat încărcătura sa emoţională locurilor, a dovedit că fără implicare afectivă din partea omului unele locuri pot părea fără substanţă.
În mod normal, EU, pentru că nu am văzut foarte multe n-aş avea de unde scoate un TOP 10.
Şi totuşi…

LOCUL 10

Bucureşti, Cişmigiu, iulie 2007.
Pentru că nu e chiar aşa oribil cum se spune, pentru că sunt unele locuri extrem de plăcute şi pentru că am mâncat pe o băncuţă acolo trufe negre de la Capşa fără să îmi pese dacă mă murdăresc pe la gură.

LOCUL 9

Timişoara, Piaţa Operei, iulie 2008.
Pentru că ar fi fost o obţiune minunată dacă nu era Clujul, pentru că merg acolo mereu cu plăcere, am mulţi foşti colegi, prieteni vechi, e aproape de Ineu şi e frumoasă că o mândră din Banat.

LOCUL 8

Maramureş, Săpânţa, mai 2007.
Pentru că probabil e singurul cimitir din lume care nu te face să fii trist, pentru că am mers atât de departe cu sadismul că mi-am luat acasă replica din lemn la scară mică a unei cruci de acolo, pentru că e ceva ce nu vezi în fiecare zi şi mi-a luat destul de mult până să ajung acolo.

LOCUL 7

Oradea, Primăria, mai 2007.
Pentru că fie că-mi place fie nu am stat mai mult sau mai puţin 4 ani acolo, am cunoscut persoane de care o să rămân legată pe viaţă, pentru că am priceput că trebuia neaparat să trec pe aici ca să pot ajunge mai departe şi pentru că mi-a întărit convingerea că oraşele din vest sunt cele mai frumoase.

LOCUL 6

Delta Dunării, Plaja dinspre Mare de la Sfântul Gheorghe, august 2007.
Pentru că mi-am dorit să văd Delta de multă vreme, pentru că am vrut să stau cu un picior în Mare şi cu unul în Dunăre, pentru că plaja minunată din poză e liniştită, iar eu aveam nevoie de linişte mai mult decât credeam. Nu ştiu cum să-i mulţumensc mării pentru valurile din săptămâna aceea.

LOCUL 5

Bupapesta, Parlamentul, iulie 2007.
Pentru că a trebuit să vin din nou la Budapesta să realizez ce perlă e, pentru că a fost cadoul meu neaşteptat de după licenţă, pentru că m-aş întoarce acolo oricând, pentru că nu o să uit niciodată plimbarea cu vaporaşul admirând Dunărea în asfinţit.

LOCUL 4

Viena, Palatul Hofburg, mai 2007.
Pentru că sunt atâtea motive să o iubeşti că nu încap aici nici să mă dau de 3 ori peste cap, pentru că e cea mai frumoasă amintire din toţi cei 4 ani de facultate, pentru că am făcut 700 de poze la care mă uit destul de des, pentru că a fost un vis devenit relitate şi pentru că oriunde păşeşti acolo e rost de un WOW.

LOCUL 3

Clujul noaptea văzut de la Belvedere, octombrie 2008.
Pentru că momentan e casa mea, e locul unde încă încerc să-mi găsesc un rost, pentru că mă face măndră de Transilvania, pentru că m-am îndrăgostit de el cănd l-am văzut exact din locul de unde e făcută poza.

LOCUL 2

Undeva spre Ineu, ianuarie 2009.
Eu i-am zis Apus de Iarnă, pentru că drumul spre casă indiferent de unde ai veni este minunat şi pentru că eu mă bucur că încă pot să simt asta.

LOCUL 1

Ineu, Podul de fier, iunie 2007.
Pentru că Ineu va însemna acasă indiferent câte alte case o să am, pentru că acolo m-am născut, am crescut, am acei prieteni ca niciunde în altă parte, pentru că familia mea e acolo, pentru că cele mai frumase amintiri le am de acolo, pentru că unele amintiri nu le mai pot avea din altă parte şi pentru că acolo am râs şi am plâns cel mai mult. Pentru că acolo am petrecut cei mai fericiţi şi lipsiţi de griji ani de până acum fără să ştiu asta.

Nu-mi pierd speranţa, vor fi şi alte locuri pe care să le iubesc, pe care sper să le vad nu doar în poze, pe care sper să le pot aprecia la justa valoare, dar acestea vor fi mereu parte din mine.

Campioni de vis, gesturi de coșmar


“Ne-am obișnuit să-i glorificăm pe sportivi. Să-i ambalăm în locuri comune și în clișee uleioase. Să facem din ei ambasadori de conjunctură sau cotizanți la vistieria bucuriilor noastre zilnice. Eventual să-i transformăm în modele. propune un alt tip de abordare nu neaparat demitizantă, dar în orice caz realistă. Radu Paraschivescu ne amintește că au existat mari campioni care au ieșit în arenă și s-au comportat penibil, brutal sau fals. Câteva dintre rateurile lor atitudinale sunt descrise ironic pe alocuri caustic, în minieseurile din acest volum. Pusă la treabă, memoria îi readuce din cotloane pe campionii corigenți la bunul simț, fiindcă e bine să știm că sportul nu este nici pe departe o rezervație de nuferi. El cuprinde fotbaliști trișori sau decerebrați, boxeri ispitiți de ritualuri antropofage, maratoniști hoțomani și patinatoare care schimbă ierarhiile cu ajutorul răngilor și al bodyguarzilor. Iar noi vorbim prea mult despre fair-play și prea puțin despre renunțarea la criterii.”
Citatul pe care l-am dat descrie cartea mai bine decât aș fi făcut-o eu cu frazele mele, citatul se află ca o postfață pe coperta de final a cărții. Curiozitatea și numai ea m-a pus în mâini această carte, dar tot ce pot spune e că dacă iubești sportul, cartea o să-ți provoace repulsie la tot ce înseamnă el, sau aproape tot, pentru că este pe alocuri năpraznică, dar ideea ei este genială, îti trebuie curaj să o citești obiectiv.

Nimic sentimental…

Mi-am achiziționat un nou Jurnal: Plăcerea de a te povesti ție însuți (pagini de Jurnal) – Julien Green, după ce o termin (și simt că va dura) o să scriu despre ea.

Azi în Humanitas am rămas lângă standul cu Memorii/Jurnale ca la dentist. Am răsfoit și iar am răsfoit și nu știam dacă să-mi mai iau un volum sau nu. Mă tentau îngrozitor atât Jurnalul unei fete greu de mulțumit – Jeni Acterian cât și Jurnalul unui om dezamăgit – Barbellion, acesta din urmă fiind considerat unul din cele mai emoționante jurnale scrise vreodată. Cu toate acestea n-am mai luat altul, căci mă tem că le voi începe pe toate ceea ce nu era indicat. Așa că mai aștept o vreme.

După ce am ajuns acasă am început să mă gândesc de unde atracția asta a mea pentru Jurnale. Până la urmă ce deține un jurnal atât de prețios încât să citesc cu atâta nesaț cărțile astea? E ciudat că nu cred că am un răspuns, doar o mie de întrebări despre ele care îmi face pasiunea să crească.

Până la urmă, nu știu, au putea reprezenta pentru mine un mic univers al lucrurilor mărunte și aproape inutile care i-au ținut în viață pe unii și i-au făcut să dispară pe alții. Ar putea fi niște oglinzi în care s-au reflectat unii atât de bine încât și-au putut transmite imaginea în timp exact așa cum au trăit-o, iar asta e extrem de valoros. Povestea non-ficțională a omului așa cum e sau a fost el, bun, rău, genial ori extraordinar de comun nu poate fi plictisitoare.

Poate am ajuns la o saturație a tot ceea ce înseamnă “siropos” și sentimental și atunci doza asta de uman îmi face bine, îmi arată exemplele reale de care am atâta nevoie. Majoritatea jurnalelor pe care le citesc sunt ale unor persoane/personaje care nu mai sunt printre noi, aparțin altei lumi, iar atunci citesc nu doar despre omul care a scris jurnalul ci și despre lumea în care a trăit, ceea ce e de necuprins în cuvinte… wow.

Realizezi că alții știu să rămână și după moarte exact așa cum au fost în viață, dar vezi și că pentru unii “viața” a continuat și după moarte într-un mod surprinzător și abia atunci îți dai seama că Jurnalul e cartea lor despre nemurire…

Despre lucruri simple…(dar complicate)


S-a nimerit să citesc cartea Mihaelei Rădulescu tocmai acum când ea se află într-un monstruos scandal monden pe care nu vreau să-l comentez.
Vreau în schimb să spun câteva cuvinte despre cărticică. Polirom s-a gândit să reunească articole de-ale vedetei care apăruseră in revista ELLE, într-o carte la care Mihaela eventual să atașeze alte scrieri mai mult sau mai puțin jurnalistice. Cum probabil Mihaela a realizat ca mai ales acum vedetele fac de toate s-a gândit că-i OK să publice și o carte. Prefațată de marele Alex. Leo Șerban, având parte de o promovare excesivă și de o imagine “pă măsura Rădulescii”, în 2007 când s-a lansat s-a cumpărat în prostie. Filantroapă din fire, ea donează tot ce câștigă din vânzarea cărții unuie Asociații Umanitare sau cam așa ceva.
În carte Mihaela vrea oarecum să arate cât de “normală” e ea ca persoană, cum nu poate dormi noaptea de grija faptului că puștiul e un copil de bani gata, cât dor îi cuprinde pe miliatrii din Irak și câte și mai câte subiecte din cele mai diverse și din cele mai fără legătură cu faptul că ea dorea să scrie despre lucruri simple.
Unele fraze sunt chiar comice, altele poate triste, dar sunt și câteva demențiale, aproape aforistice cum zice chiar Alex. Leo Șerban. Nu știu dacă autoarea chiar a crezut tot ce a subliniat în carte dar ea părea destul de convinsă de faptul că deține niște adevăruri care sinceră să fiu se pare că nu i-au folosit la nimic în viața de zi cu zi atâta timp cât momentan se află într-o situație extrem de delicată cam pe toate planurile.
Nu sunt un fan, dar nu am nimic cu ea, nu vreau să o desfințez că se ocupă alții de asta chiar acum, dar vreau să zic, că pe undeva suntem într-un moment când această carte nu prea are sens, pentru că e genul de carte care nu mai valorează nimic fără imaginea pe care autoarea o avea la vremea respectiva (famile, iubire, soț minunat, carieră fără cusur).
Pentru fani, dar și pentru copilul ei care nu merită nimic din ceea ce i se întâmplă sper doar ca lucrurile complicate să se remedieze,

Teoria parfumurilor-de pe etajeră direct în suflet

M-aș considera o persoană “olfactivă”, sau cum altfel s-ar numi o personă care dacă simte un iz, miros, mireasmă, parfum plăcut evident, creierul ei o ia razna și face tot felul de conexiuni cu trecutul, mai ales cu amintirile care brusc îmbracă o aromă aparte?
E clar că așa cum pentru unii o melodie de exemplu amintește de o anumită perioadă, de un anumit gest, pentru mine un miros spune multe, hai să zicem că apoape mă melancolizează.
Parfumurile pe care le-am avut eu de-a lungul vremii (și nu am avut multe pentru că nu fac colecție, deși parca mă tentează să păstrez sticluțele goale) pot spune o poveste despre mine, bună sau rea, dar o poveste…
M-am întors în timp, am cautat fotografii cu parfumirile de care îmi amintesc și m-am gandit să scriu o altă poveste…de data aceasta despre ele în prim plan.

Primul meu parfum adevărat a fost DIAVOLO de Antonio Banderas, m-am îndrăgostit pur și simplu de el când am primit un pliculeț parfumat cu el la o revistă. Am ținut pliculețul printre haine o vară întreagă, dar abia în toamnă mi-am luat și parfumul, întâi la 50ml, iar când s-a terminat la 100ml ca să-mi ajungă. Dacă o să caut bine pe la Ineu cred că mai am pe undeva sticluțele alea pe care le mai miorseam din când în când. Cred că e important pentru mine și din cauză că mi-a îmbătat atunci nu numai simțurile ci și orgoliul de puștioaică răsfățată.

Apoi s-a întâmplat ca să devin reprezentat Oriflame. Sincer la vremea respectivă, acu vreo 8 ani parfumurile din catalog mi se păreau destul de scumpe, așa că așteptam reducerea ca vacanța. Pusesem ochii pe Midsummer Women, defapt le știam pe toate că aveam mostre, iar pe ăsta mi se pusese pata. Așa că l-am comandat. Îmi aduce animte invariabil de liceu, de colegi, de teze și cred că și de banchet, deci nu-l pot uita…nu l-am mai luat de atunci.
A urmat apoi cam tot perioada Orifame, cu Volare, Sun, apoi Divine, apoi Volare spring. Dintre ele cel mai mult mi-s plăcut Volare spring care avea un miros de liliac proaspăt cules, îmi amintește mereu de când mergeam la deal cu ai mei și ne întorceam cu buchete mari de liliac. Puneam în curte într-o vază și se simțea mirosul până la stradă, dacă nu mă vedea mami poate rupeam o crenguță și o duceam la mine în cameră. Nu mă mai săturam de mirosul acela puternic.


Când m-am săturat de Oriflame a început perioada în care primeam parfumuri. Primul l-am primit de ziua mea. Yves Rocher-Ode au reve, probabil primul meu parfum mai ciudat, căci nu era nici fresh nici dulce, ba din contră era mai masculin, iar eu mă simeam destul de bine cu el, părea sofisticat, era tare dar nu cât să se simtă de la o poștă, cred că el mi-a întărit convingerea că parfumul nu trebuie simțit decât foarte subtil, cât să te facă se te aproprii.
Acum urmează parfumurile pe care le mai am și le mai folosesc. Este vorba despre Puma, Celine Dion Sensational, Pure Poison-Dior și Live-J.LO. Puma chiar e un parfum de toată ziua, merge la orice, energic, cald dar fresh în același timp, poate e mai potrivit pentru vară, eu l-am primit vara, m-am dat cel mai mult cu el vara, îmi amintește de soare și caniculă. Celine Dion e un dulce sec, merge mai mult de seară, dar depinde cum preferă fiecare. Cu Dior e poveste lungă, mie îmi place de nu mai pot, dar îl folosesc foarte rar pentru că zice Clau ca miroase a bărbat, mie nu mi se pare, dar chiar nu știu ce reacție provoacă pe pielea mea,cert e că mi se pare un parfum care atrage priviri.
Ultimul pe care l-am primit direct din USA este un J.Lo-Live extrem de tonic dar sensual în același timp, este cert pretențios, dar nu are cum să nu-ți placă pentru că două picături sunt suficiente ca să te amețească.