My Sergei

Faptul că sunt leșinată după patinajul artistic nu mai miră pe nimeni. Cred că urmăresc acest sport de când mă știu. Cunosc cam toți campionii europeni, mondiali și olimpici (chiar dacă nu aș putea scrie numele tuturor rușilor și asiaticilor).

Patinajul este o poveste minunată despre cum forța fizică, talentul nemăsurat și iubirea pentru artă, muzică și stil se întâlnesc în mod inedit. Poate le dau dreptate celor care spun că nu este chiar un sport, pentru că nu-l poți judeca obiectiv, dar sincer eu nu-l urmăresc pentru competiția acerbă (care există, vă asigur) ci pentru spectacol.

Această poveste de care vreau să vorbesc a născut la rândul ei povestioare extraordinare, de dragoste, de ură, de invidie sau admirație. Peste toate însă răsare o poveste uluitoare. Protagoniștii: Ekaterina Gordeeva/Sergei Grinkov. Perechea rusă era reușita prin definiție. Patinau împreună de la 12 ani, erau multiplii campioni naționali și europeni atât la juniori cât și la seniori. Succesul era garantat. Astfel că urmează să câștige titlul mondial în patru rânduri 86-87, 89-90. Vârful de formă îl ating însă la Olimpiada de la Calgary, Canada în 1988 unde câștigă medalia de aur. Ca foarte mulți sportivi era imposibil să trăiască o poveste iubire în afara circuitului, așa că își trăiesc propria poveste de iubire pe gheață, devenind perechea momentului, dezvăluind o dragoste ce îi mistuia cu multă vreme înainte. În aprilie 1991 cei doi se căsătoresc într-o biserică ortodoxă din Moscova și decid să părăsescă concursurile de amatori trecând la profesiniști. În 1992 realizeză că sunt prea tineri totuși pentru profesionism, ea avea numai 22 de ani, iar el 25 și decid să se întoarcă la amatori pentru a prinde olimpiada de la Lillenhamer din Norvegia (care a avut loc la doar 2 ani distanță din cauza proaspetei decizii de a separa anii olimpici, până atunci într-un singur an se disputau atât olimpiada de vară cât și cea de iarnă). La olimpiadă câștigă a doua medalie olimpică de aur din carieră (lucru extrem de rar la patinaj, mai ales la perechi).

Dar în 1995 în timpul unui antrenament dinaintea unei gale profesioniste, Sergei face stop cardiac și moare pe gheață sub privirile ei în doar câteva minute. Avea doar 28 de ani. După ce-și revine din șoc, Ecaterina rămasă văduvă la doar 24 de ani scrie o carte, care mai târziu va avea parte și de o ecranizare: „My Sergei: A love story”.

Semifinala de vis

Fără dubiu Australian Open e turnelul meu favorit. Ar veni imediat după Roland Garros, dar despre ăsta altă dată.
Tocmai am văzut un meci de tenis de „comă”. Nu am mai văzut un asemenea meci din 2005 tot o semifinală dacă nu mă înșel și tot la Australian Open, meci între Roger Federer și Marat Safin. Atunci meciul era câștigat de Safin care câștiga dupâ două zile și turneul.
Azi s-au întâlnit spaniolii Rafael Nadal, nr.1 mondial și Fernando Verdasco nr. 14 mondial. Meciul a durat mai bine de 5 ore, încheindu-se cu scorul de 6-7,6-4,7-6,6-7,6-4. A fost unul din meciurile acelea care trebuiau să aibă 2 câștigători. Recunosc că am ținut cu Verdasco, dar nu pentru că nu-mi place Nadal ci pentu că îmi doresc o diversitate în ceea ce privește finalele de Grand Slem. Dacă bătea Verdasco el era cel care avea ocazia de a-l dărâma în finală pe Federer, așa că duminică o să vedem o finală clasică Federer-Nadal ca și ultimele nu știu câte pe care le-am văzut. În plus țin cu cei la care văd o urcare în ierarhie nu cu cei care se tot mențin, adică îmi plac cei în acensiune cum este Verdasco.Asta e. E bine. În finală țin cu Nadal și chiar sper să câștige.
Până duminică însă, avem mâine finala feminină cu Serena Williams și Dinara Safina (da, sora lui Marat Safin)

Regrete târzii

Îmi pare nespus de rău că nu am practicat de mică un sport și aici nu mă refer la un sport de performanță neaparat ci la un sport în general care să-mi facă bine fizic și psihic. Este adevărat că la Ineu, ce sport să fi practicat?!? Înafară de badmintonul de pe Calea Bradului, cunoscătorii știu deja, sau alergatul pe dolma Crișului Alb la lăsarea serii nu vad ce mai puteam face.
Prin clasa a IX a am făcut 3 luni de Karate în sala fostului cinematograf din Ineu. Țin minte că făceam cu o tipă care venea de la Arad pentru noi zilnic. Eram cam 12 persoane din care unii aveam competiții la activ și trecuseră deja la centurile portocalii. Eu nu am ajuns la nici un rezultat cu asta și pentru că tipa rămăsese însărcinată și și-a suspendat cursurile. Puteam însă să merg la Institut cu ceilalți care s-au transferat la alt antrenor după ce antrenoarea nostră ne anunțase că nu mai vine. Dar nu am mai mers, în plus începuse iar școala și ai mei nu au văzut cu ochi buni, că-mi „pierdeam” timpul cu alte lucruri decât școala. Așadar, asta a fost…
Dacă ar fi după mine acum n-aș mai lăsa lucrurile să urmeze cursul acesta. Mai precis aș fi încercat altceva. Poate dacă insistam, tati, care oricum iubea sportul m-ar fi susținut și poate cu puțin efort m-ar fi dus la Arad să continui ceva acolo. Acuma eu aș prefera tenisul, sincer, chiar dacă știu că e greu și mai ales costisitor, dar e așa de frumos.
Aș vrea să-mi promit mie că nu am să-mi lasul copilul să devină un sedentar și un „închis în casă în fața calculatorului”, dar evident că va depinde și de el.
Același regret îl am și vis a vis de faptul că nu am învățat să cant la un instrument muzical ca de exemplu chitara sau pianul. Și dacă mă gândesc bine cursuri de piam chiar s-au ținut la noi la Ineu la „Clubul elevilor”.
Mai am un regret și că nu am citit mai mult atunci când aveam timp berechet după toate cărțile care-mi făceau cu ochiul. Acuma le-aș citi, dar nu am timp de altele care sunt „obligatorii”.
A! da și ar mai fi să regret faptul că nu am insistat ca ai mei să mă trimită în tabere, mai ales în perioada gimnaziului. Ok, nu am fost perivată de călătorii pentru că ai mei m-au dus cu ei în toate concediile. Până la 10 ani văzusem și Marea Neagra, și Lacul Roșu, și Cheile Bicazului, Am fost în Ungaria pe la 6-7 ani, am fost în cam toate stațiunile balneoclimaterice, la Durău de unde am o grămadă de amintiri frumoase și să nu uit 3 veri consecutive am fost la Praid și Sovata…Dar cu toate astea parcă acuma îmi lipsesc taberele în care să fi mers cu colegii mei, mai ales că m-am înțeles super cu colegii de până în clasa a VIII a.
Regretele astea nu sunt durerose dar… se știe cum e, te gândești la lucruriel bune pe care le puteai face și nu le-ai făcut, nu?

Inimi la Beijing


Am reușit și eu să citesc după mai bine de o lună de când o aveam pe noptieră cartea „despre campionii de la Beijing” așa cum o numesc autorii.”Inimi la Beijing” nu e o carte document este o carte sentimentală despre victorii și înfrângeri, despre lupta cu psihicul și cu gândul că toată munca pe care ai depus-o să ajungi la Olimpiadă pot deveni istorie.
Au fost ratări, au fost victorii ce ni le vom aminti mereu. Sincer am crezut că este doar o strategie de marketing. Cartea s-a distribuit numai împreună cu Gazeta Sporturilor pe 16 decembrie anul trecut. Eu am reușit să o cumpăr abia după câteva zile și am răsfoit-o uitându-mă mai mult la poze.
Pe cum o citeam pe atât îmi plăcea mai mult. Se descriu lucruri pe care nu le-am văzut la televizor, se descriu fapte și sentimente ce n-au trecut de cealaltă parte a ecranului. A fost frumos gestul unor reporteri de a răsplăti perfomanța sportivilor spunând povestea lor reala.
Recomand cartea tuturor mai ales că dacă aveți timp o terminați în câteva ore.

"Spusul și de nespusul"

Cred că nu poate fi nimic mai elocvent pentru a termina de citit o carte decât faptul de a te regăsi printre rândurile ei. Sau poate ar mai fi, simpul fapt de nu te regăsi şi atunci te întrebi de ce, dar aceasta constitue o altă premisă.
Adevărul este că ar fi aprope imposibil să nu te recunoşti printre aforisme sau simple meditaţii.
Cartea domnului profesor Vasile Muscă, abundă în teme oarecum predilecte filosofiei cum ar fi viaţa, moartea, singurătatea, iubirea, adevărul, umanitatea, nimicul, trecutul, prezentul, timpul, Dumnezeu, ideea, cunoşterea dar şi în simplul motiv etern al profesorului de filosofie şi adevărata sa menire.
Cartea captează atenţia de la început prin intro-ul lămurilor al autorului asupra a ceea ce dă titlul cărţii. „Spusul şi de nespusul” există în fiecare filosofie în parte. Platon a murit la masa sa de lucru deasupra „Legilor”, operă neterminată. Şi atunci intervine întrebarea „ce a rămas nespus în filosofia lui Platon?”. “În cele din urmă, înainte de a pleca din acestă lume, ne închidem cu toţii în ceea ce este nespus, ducând cu noi în cealaltă lume un secret de nedescifrat, sortit să rămână un secret pe veci.”
Pornind de la acesta s-a construit această carte. Meditaţiile, aforismele şi însemnările nu sunt structurate pe teme însă ele pot fi usor catalogate ca aparţinând unui anumit domeniu sau altul.
„Singura relaţie umana în care dai şi primeşti totul grastis este iubirea. De aceea ea constituie şi adevărata măsură a umanităţii din fiecare din noi.
Suntem filosofi cu adevărat numai atunci cînd devenim amanţii adevărurilor pe care le susţinem adică suntem în stare să iubim adevărul cu tot patosul, pe care îl sădim în dragostea nostră pentru o femeie. Pentru aceasta însă trebuie să identificăm în orice adevăr al fiinţei noastre o femeie pe care am iubit-o.”
Sfera iubirii frumos tratată ca în meditaţiile de mai sus face trimiteri clare la împlinirea creţiei prin iubire. Căci aşa cum se spune nu există creaţie bărbătească fără sacrificiul din dragoste al femeii. Pînă la urmă iubirea apare ca gestul suprem al întoarcerii către tine, privind în aceiaşi direcţie cu celălalt.
În carte se precizează: “De câte ori suntem tentaţi să ne exagerăm meritele proprii nu trebuie să uităm că nu suntem singuri în această lume.” Şi că: “În anumite situaţii, o ultimă soluţie poate fi o mare iubire.”
Asta în cazul în care soluţia nu este Dumnezeu:”Dumnezeu nu ne refuză, El ne împlineşte fiecare dorinţă. Numai cu condiţia să fie acesta şi voinţa Lui.”
Dar nu numai despre Dumnezeu este vorba ci şi despre Isus Hristos:”Isus nu a coborât de pe cruce. El stă şi acum răstignit pe ea şi suferă, şi va rămâne acolo până la sfârşitul tututror timpurilor şi al lumii pentru iertarea păcatelor pe care le facem în continuare.”
Orecum atât însemnările despre iubire cât şi cele depre Isus sau Dumnezeu stau sub aceleşi spectru al cunoşterii personale prin sentimentele bune. De asemenea apropierea de Dumnezeu este tratată şi din perspectiva suferinţei, iar suferinţa prin prisma unei lipse. Până la urmă, orice creaţie se naşte dintr-o lipsă a ceva.“Suferinţa ta te apropie mai mult de Dumnezeu decât fericirea, căci în suferinţă îl imităm fiecare într-o oarecare măsură pe Isus Christos, fiul lui Dumnezeu, traversăm o exterientă de viaţă acesemănătoare celei pe care acesta a trăit-o pe cruce.” Toate îndeamnă la faptul că nu este suficient să cunoşti binele ci să-l şi faci. În plus gândind aceste lucruri obtinem ceva în plus nemuririi noastre. “Dacă cineva m-ar întreba cu ce mă ocup, i-aş răspunde fără ezitare că în clipele mele de graţie încerc să găndesc. Ce înseamnă asta? Că mă transform în sediul celei mai mari activităţi de care poate fi în stare omul. Este acea activitateprin care omul devine pentru un moment asemanător zeilor. Gânditul nu doar că transportă divinul în noi, dar ajungem părtaşi la eternitatea gândirii. Instrumentul gândirii noastre, raţiunea, reprezintă scânteia divină aprinsă în noi. A gândi mi se pare un mic exerciţiu de nemurire.”
Această nemurire rezidă si în constituţia profesorului de filosofie şi a istoricului filosofiei.”A face istoria filosofiei nu înseamnă a te plimba prin trecutul mort al gândirii. Sarcina istoricului filosofiei este de a face viu acest trecut, intrând într-un dialog real cu el. Istoria filosofiei este o artă a dialogului, iar pentru ca aceasta să aibe loc, cei doi parteneri, istoricul filosofiei şi trecutul filosofiei terbuie să fie amândoi vii. (…). Facem filosofie azi ca şi cum ar fi ieri.” Pe de alta parte:”Nu cred că te poţi considera filosof întreg fără a fi şi profesor. Condiţia acesta mi se pare obligatorie, cu sau fără catedră, trebuie să strângi în jurul tău nişte discipoli, ascultători. În şcoală sau în afara şcolii.”
Ce este ramarcabil la această carte este tonul ei intransigent. Chiar dacă problema sumbră a morţii planează în multe cazuri, chiar dacă finalitatea se resimte ca ceva care te înfrânge, de unde nu mai poţi scăpa, iar rolul nostru pe pământ ar fi să dăm sens vieţii ca o răsplată a ceea ce ni s-a dat, deasupra tuturor răzbate ceea ce numim indiferenţă:”Mortea reprezintă un pericol pentru noi doar cât trăim. După aceea totul este indiferenţă.”
Dar oare cum putem trăi celelalte valenţe a le noastre ghidăndu-ne după indiferenţă? Sau mai bine spus ce anume ar putea declanşa în noi acestă indiferenţă?
Răspunsurile nu le găsim în acestă carte, dar ea este cu atât mai valoroasă cu cît ne face să ne dorim să le găsim. Cum spunea Lucian Blaga:”Dacă simţim că viaţa nu are un sens trebuie să-i dăm noi unul.”
La final nu spun decât:”Un aforism este ca și creația universală, divină:un microcosmos. De aceea mi se pare el nu are nevoie de a fi justificat, nu poate fi explicat. Pur și simplu îți place sau nu îți place.”

Vieți și cărți

Am citit astăzi undeva că viața e ceea ce ți se întâmplă când nu ai nimic plănuit. Recunosc că dacă e adevărat am reale probleme, ori nu trăiesc, ori nu pot trăi făra planuri. Ele mă acompaniază de dimineața de când mă trezesc până tarziu în noapte cănd încerc să adorm.
Ieri am citit ceva foarte adevărat legat de cărți. Cineva zicea despre cărți că au ciudata abiliate de a apărea în viața omului când are mai multă nevoie de ele. Foarte adevărat, cel puțin ultimele mele lecturi spun multe despre acest aspect.
Și în fine, am realizat ce stranie alăturare între viață și cărți, ce important e să nu-ți trăiești viața ca în cărți, dar să trăiești ca și cum ai povesti o carte.

Lacrimile

Când izgonit din cuibul veșniciei
întâiul om
trecea uimit și-ngândurat prin codrii ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l,
lumina, zarea, norii-și din orice floare
îi săgeta c-o amintire paradisul-
Și omul ce-l dintâi pribeagul nu știa să plângă.
Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu fața în pulberea pământului:
„Săpâne i-am vederea,
ori dacă-ți stă-n putință împăienjenește-mi ochii
c-un giulgiu să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei și nici nori,
căci vezi- lumina lor mă doare.”

Și atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete-lacrimile.

(Lucian Balga-‘Poemele Luminii” 1919)